Radu Pircă

Într-o frumoasă zi de octombrie a anului 1959, oamenii de ştiinţă sovietici i-au putut raporta tovarăşului Hruşciov o nouă victorie asupra capitaliştilor în lupta pentru cucerirea spaţiului. Uniunea Sovietică reuşise să fie cea dintâi care să fotografieze faţa ascunsă a Lunii, ceea ce însemna că până la transformarea astrului nopţii în Republica Socialistă Sovietică Luna şi a seleniţilor în bravi colhoznici mai era doar un pas.

Până în anii ’50 programul spaţial sovietic se materializase doar în construirea de katiuşe, pe care Stalin le considerase de departe cel mai bun mod de a utiliza rachetele (Iosif Visarionovici nu era foarte îngrijorat că Pământul va deveni suprapopulat şi vom avea nevoie de rachete pentru a migra pe alte planete, dat fiind că experienţa îi dovedise că orice criză demografică se poate rezolva extrem de simplu). Ca un bun gospodar, liderul sovietic îşi trăsese totuşi după căderea celui de-Al Treilea Reich partea sa de savanţi nazişti, vreo 150 cu totul – din păcate, nu cei mai buni. Cu câteva excepţii, naziştii lui Stalin erau la nivel de judeţeană, băieţii de prima ligă, precum Wernher von Braun sau Hermann Oberth, fiind demult în State (acum sincer, nu cred că-ţi trebuie o minte de Nobel ca să-ţi dai seama că în SUA ai s-o duci mai bine decât în URSS).

Chiar şi aşa, după moartea lui Stalin, programul spaţial sovietic a luat-o cu mult înaintea celui american, mai ales după ce Hruşciov a luat măsuri ca savanţii să lucreze cu teama deportării în Gulag şi nu, ca până atunci, a plutonului de execuţie. Brusc savanţii nazişti sovietici s-au transformat în cei mai buni savanţi nazişti din lume, aşa că în 1957 ruşii au lansat primul satelit artificial şi au pus la punct prima rachetă balistică intercontinentală .

Probabil v-aţi dat seama deja că obiectivul cursei spaţiale nu era, cum vedem azi prin filme, explorarea de noi lumi şi salvarea speciei umane prin mutarea ei pe alte planete – dacă ar fi fost aşa, acum NASA era condusă de Bucurenci şi Mircea Toma. Atât ruşii cât şi americanii vroiau de fapt rachete cât mai bune cu care să trimită bombe atomice (să recunoaştem totuşi că asta ar fi rezolvat orice problemă demografică), sateliţi de spionaj nedetectabili şi, dacă era posibil, şi să instaleze baze militare pe Lună.

În 1959, ruşii erau, indubitabil, cei mai buni. De la începutul anului, lansaseră deja două misiuni spre Lună; NASA încercase şi ea acelaşi lucru, şi obţinuse o serie de explozii absolut spectaculoase. Pe 26 octombrie, americanii au fost definitiv umiliţi atunci când sonda spaţială Luna-3 a început să transmită primele fotografii de pe faţa nevăzută a astrului nopţii. Nu ştiu dacă aţi avut vreodată un aparat foto sovietic. Cu aşa ceva era dotată Luna-3 iar aparatele de la bord trebuiau nu numai să facă poze, ci şi să le developeze şi să le transmită spre Pământ. Practic, operaţiunile erau atât de complicate încât nu-i de mirare că Moscova a preferat să trimită o misiune spaţială fără echipaj uman – măcar maşinăriile nu se puteau apuca de băut de tristeţe dacă ceva ieşea prost.

Desigur, a existat şi o parte de dezamăgire. Secole de-a rândul atât artiştii cât şi astronomii speraseră că faţa nevăzută a Lunii ascunde secrete incredibile, civilizaţii extraterestre, conturile lui Ceauşescu, ascunzătoarea Elodiei şi aşa mai departe. Luna-3 a spulberat pentru totdeauna acest mit: sonda spaţială a găsit doar cratere ceva mai multe decât pe faţa vizibilă. Şi puteţi fi absolut siguri că ruşii n-au dat acolo peste ceva extratereştrii, fiindcă altfel ceasurile şi bijuteriile acestora ar fi fost demult la Moscova.

Dacă vreţi să ştiţi mai mult: pozele făcute de Luna-3, evident, de pe site-ul NASA.