Radu Pircă

Numele lui Mihail Lermontov nu le mai spune mare lucru azi nici măcar celor care agață fete prin baruri abuzând de nume de scriitori ruși. Cel mai des îl veți găsi folosit de către autorii SF americani ce au nevoie de un nume de familie rusesc care să pară mai din viitor – deși la cum merg lucrurile, e mai probabil că toți rușii din viitor se vor numi Putin: Putin 11, Putin 23.490, Putin 1.855.432 ș.a.m.d.

Să fim cinstiți: trei sferturi din opera lui Lermontov sunt de necitit azi. Pe vremuri era considerat al doilea în topul poeților ruși al secolului al XIX-lea; acum însă, dacă nu suntem genul care recită Luceafărul la petreceri, e puțin probabil că ne vor emoționa versuri precum:

”Lăsându-şi buni prieteni şi bucurii senine
De ce-a venit în zarva acestei lumi meschine,
Vrăjmaşa sufletelor îndrăzneţe?
Dând mâna cu un ipocrit mişel,
De ce-a crezut în vorbe şi-n chipuri false, el
Care-i ştia pe oameni demult, din tinereţe?”
(Moartea poetului; poetul, sunt sigur că v-ați prins, era Pușkin)

Chiar și Demonul, poate cea mai bună poezie a lui Lermontov, ni se va părea emo, chiar dacă în public cu siguranță ne vom preface extaziați:

”Dar, vai, splendoarea-ntregii firi
Nu poate-n inima pustie
A demonului să învie
Nici forţe noi, nici noi simţiri ;
La toate-aceste, cel semeţ
Privea cu ură şi dispreţ.”

Ca să rămâneți totuși cu ceva, o să vă spun că a scris și o Baladă a neguțătorului Kalașnikov. Nu vă grăbiți însă să dați în josul paginii pentru a pune un comentariu – cu siguranță haios – legat de acest titlu, pentru că abia acum ajungem la capodopera lui Lermontov.

Un erou al timpului nostru, publicat în 1840 e unul dintre primele romane moderne; nu una din acele cărți pe care trebuie să ne forțăm să ne placă fiindcă au importanță istorică, ci o lectură cu adevărat plăcută. Povestea în sine e banală și dacă mă apuc să o rezum, sunt convins că nu veți mai citi cartea. Tot din acest motiv nu am spus nimic nici despre viața autorului – Un erou… e o operă de ficțiune excesiv de auto-biografică, Lermontov ajungând să și moară ca în roman.

Imensul păcat al acestei cărți e că a împins romanul rusesc pe panta psihologizării excesive. Lermontov (foto) a fost primul care a descoperit cum să comunice trăirile interioare ale personajelor sale fără a cădea în penibil – erau ele comunicate și înainte, dar în general prin strigăte teatrale, leșinuri și discursuri patetice. Sutele de pagini de meditație inutilă produse de Tolstoi și Dostoievski nu-s însă din vina lui Lermontov; dimpotrivă, Un erou.. e un roman minimalist, atât de scurt încât simțim nevoia să ne mai uităm odată pe copertă pentru a ne convinge că e într-adevăr scris de un rus.

Dacă vreți să știți mai mult: citiți cartea. Nu încercați cu comentarii sau rezumate de pe net, majoritatea par scrise de profesori de liceu și împărtășesc statutul epistemologic al hârtiei igienice