Două armate elveţiene se înfruntă pe dealurile din jurul Kappel-ului, în dimineaţa de 11 octombrie a anului 1531, înarmate până în dinţi cu halebarde şi tunuri (acum sincer, cu ce credeaţi, cu ceasuri cu cuc şi tablete uriaşe de ciocolată?). Cu două zile în urmă, cantonul Zurich a intrat în război cu alte cinci cantoane, din motive religioase – sau, cum am spune azi, când am scăpat de obscurantismul mistic, ”pentru că erau pe Axa Răului”.

Elveţia acelor vremuri nu era un stat federal ca acum, ci o asociere între cantoane, care altminteri acţionau ca nişte state independente cu propriile lor guverne (ca să mă înţelegeţi: cam cum e Constanţa faţă de România). Cele cinci cantoane de care vorbeam mai sus sunt catolice, în vreme ce Zurichul este condus de Huldrych Zwingli (foto), liderul Reformei în Elveţia, un om sfânt în ochii protestanţilor de aici – deşi colegul său într-ale Reformei, Luther, are un pic altă părere şi nu-l scoate din ”fanatic periculos” şi ”predicatorul Diavolului”. Zwingli şi Luther s-au certat iremediabil cu câţiva ani mai înainte pe tema prezenţei reale sau simbolice a lui Christos în pâinea şi vinul de la împărtăşanie (ştiinţa modernă a rezolvat această problemă: nu e Christos, e E305 şi prezenţa sa e cât se poate de reală). Fiind amândoi nişte oameni sfinţi, acum fiecare e convins că celălalt este un sectant care o să ardă în flăcările iadului.

La venirea toamnei, catolicii simt că-i răzbeşte foamea şi decid să atace Zurichul. Armata cantoanelor papistaşe şi cea a cantoanelor reformate se ciocnesc pe 11 octombrie în bătălia de la Kappel, ambele invocând ajutorul divin. După cum probabil aţi ghicit din titlu, în acea zi Dumnezeu este catolic. Zwingli se dovedeşte un general complet incompetent (se pare că, măcar în acest caz, o bună cunoaştere a Regulamentului de Gardă ar fi fost mai de folos decât cea a Sfintei Scripturi) şi trupele protestante sunt măcelărite. Un soldat catolic, nerecunoscându-l pe Zwingli, bagă lancea în el, scăpându-l astfel de rug.

Evident, după moartea lui Zwingli, elveţienii se liniştesc şi pun capăt războiului religios; cantoanele catolice rămân catolice, cele protestante rămân protestante şi toată lumea e mulţumită. Vedeţi deci cum un om sfânt a reuşit să aducă pacea între semenii săi?

Dacă vreţi să ştiţi mai mult: ”Cambridge Modern History” (1903), vol. II, cap. X