Jerome K. Jerome
Traducerea: Radu Pircă

UNDE SUNT UMORIŞTII MORŢI?

O persoană veselă are motive serioase să se teamă de moarte. Ce-o să facă în lumea de dincolo? Cu siguranţă n-o să se poată integra acolo. Imaginaţi-vă un individ care a dus o viaţă frumoasă ajungând pe tărâmul umbrelor. Intră acolo nervos, timid, parcă ar fi iar în prima zi de şcoală. Fantomele bătrâne se adună în jurul său.

„Cum ai ajuns aici? Crimă?”

„Nu… adică nu cred.”

„Sinucidere?”

„Nu. Sincer, nu-mi aduc aminte în clipa asta cum se cheamă, dar a început cu o durere de ficat.”

Fantomele sunt vizibil dezamăgite. Una dintre ele are totuşi o idee salvatoare. Poate că a fost chiar el ucigaşul; ar fi mult mai interesant decât dacă ar fi fost victima. Îl roagă să se gândească bine: îşi aminteşte să fi comis vreodată o crimă? Din nefericire, oricât şi-ar frământa creierul, nici cea mai mică crimă nu-i vine în cap. N-a falsificat niciun testament. Nici măcar nu are vreo comoară ascunsă pe undeva. E clar că nu e de niciun folos pe tărâmul umbrelor. Ni-l imaginăm petrecând veşnicia în marea masă de mediocrităţi neinteresante, regretând mereu că şi-au irosit viaţa, în loc să omoare şi ei pe cineva. Doar fantomele celor care au fost implicaţi în vreo faptă sângeroasă contează în lumea de dincolo.

FANTOMELE NU STRĂLUCESC ÎN CONVERSAŢIE

Sunt destul de dezamăgit şi de cei dispăruţi care se presupune că s-ar întoarce între noi pentru a comunica prin intermediul mesei de spiritism. Nu neg existenţa spiritelor celor decedaţi. Sunt dispus să accept chiar că pot vorbi cu ajutorul măsuţelor cu trei picioare, deşi e regretabil că de-a lungul veacurilor nu au descoperit o metodă mai civilizată de comunicare. Am senzaţia că nu foarte e uşor să transmiţi un mesaj în felul ăsta. Îmi imaginez că un defunct mai nerăbdător se va plictisi destul de repede să spună literă cu literă povestea vieţii sale pe o masă de spiritism. Dar, aşa cum am mai spus, sunt dispus să accept că, dintr-un motiv de neînţeles pentru mintea omenească, o măsuţă cu trei picioare e absolut indispensabilă comunicării între morţi şi vii. Sunt, de asemenea, dispus să accept şi existenţa mediumurilor. De obicei, această poziţie e ocupată de o doamnă neatractivă, cu o oarecare înclinaţie spre obezitate. Dacă e un domn, atunci aproape sigur are unghiile murdare şi emană o oarecare aromă de bere stătută. Personal, cred că ar fi mai simplu dacă spiritul ar vorbi direct cu mine; ne-am înţelege mult mai repede. Se spune însă că mediumul are ceva care atrage spiritele. Bun, asta e treaba spiritelor, nu a mea, şi prefer să nu le comentez gusturile. Problema mea e spiritul însuşi – mai precis, genul de conversaţie pe care îl poartă, atunci când e dispus să comunice. Sincer, mă face să mă gândesc că lucrurile pe care le are de spus nu prea merită tot arsenalul pus la bătaie. Simt că şi eu m-aş descurca mai bine în locul lui.

Regretatul profesor Huxley, care s-a ocupat şi de problema comunicării cu lumea de dincolo, a participat la vreo cinci-şase şedinţe de spiritism şi a decis că îi e de ajuns. “Am fost condamnat”, a spus el, “să suport compania plicticoşilor în viaţă. Refuz însă să mai petrec şi o seară pe întuneric în compania plicticoşilor decedaţi”.

Spiritiştii înşişi admit că spectrele care bat în mese sunt de obicei spiritele unor tăntălăi; ar fi şi destul de greu să o nege, dat fiind nivelul mesajelor din lumea de dincolo. Scuza lor e că nu au reuşit încă să comunice cu inteligenţele superioare din acea lume. Se pare că spiritele mai înţelepte, din motive pe care spiritiştii nu reuşesc să le înţeleagă, nu vor să vorbească cu ei, invocând tot timpul scuza că au ceva mai important de făcut. În prezent – aşa mi s-a spus, şi am toate motivele să cred că aşa este – doar inteligenţele inferioare pot fi convinse să comunice. Spiritiştii consideră însă că, dacă insistă, până la urmă tot vor capta atenţia unui spirit superior. Recunosc că nu le înţeleg raţionamentul. Am mai degrabă senzaţia că în felul ăsta pun pe fugă spiritele superioare. Oricum, până în momentul când vor reuşi să ia legătura cu ele, eu mă ţin deoparte.

Când o să apară în fine un spirit care să poată purta o conversaţie decentă şi să-mi spună lucruri pe care nu le ştiu deja, voi fi încântat să-l întâlnesc. Din păcate, genul de spirit cu care omenirea întreţine relaţii în prezent nu mă atrage deloc. Doar gândul că, după ce voi muri, voi petrece eternitatea în compania lui mă nelinişteşte profund.

– va urma –