Jerome K. Jerome
Traducerea: Radu Pircă

Fantomele sunt ultima modă. E greu să eviţi o conversaţie despre ele. În zilele noastre, atunci când eşti prezentat cuiva, prima întrebare pe care ţi-o adresează este:

“Credeţi în fantome?”

Mi-ar plăcea foarte mult să cred în fantome. Lumea e prea mică pentru mine. Până acum un secol sau două, orice tânăr inteligent găsea destule lucruri interesante de făcut în viaţă. Noi continente aşteptau să fie descoperite; omenirea visa la uriaşi, pitici, Utopii înconjurate de pustiuri. Abia ridicam ancora şi Ţara Minunilor deja se iţea în zare. În zilele noastre, însă, lumea a devenit mică, deşerturile sunt traversate de căi ferate, Insulele Fericiţilor sunt o escală pe traseul vaporaşului de agrement , ultimul mister a fost dezvăluit, zânele sunt moarte iar păsările ce grăiau pe limba oamenilor au amuţit. Curiozitatea noastră e silită să-şi caute satisfacţiile în altă parte. Aşa că apelăm la morţi pentru a ne scăpa de monotonie. Prima fantomă autentică pe care o vom găsi va fi cu siguranţă proslăvită drept salvatorul umanităţii.

Pentru asta, însă, va trebui să fie o fantomă plină de viaţă – una pe care o putem privi cu respect şi asculta cu interes. Bietele stafii fără spirit sau imaginaţie care bântuiau donjoanele de odinioară nu ne mai sunt de niciun folos. Îmi amintesc o remarcă făcută în cursul unei discuţii despre fantome de un om inteligent – şi anume, că pentru el moartea e şi mai înspăimântătoare când realizează că în lumea de dincolo va da peste o adunătură de tâmpiţi depresivi. Ce conversaţie o să poată purta cu spiritele celor dispăruţi, când singura lor preocupare este să rememoreze iar şi iar necazurile suferite pe acest pământ? Stafia cucoanei care a avut o căsnicie nefericită, încheiată prin otrăvire sau tăierea gâtului, şi care în fiecare noapte în ultimii 500 de ani n-a făcut altceva decât să viziteze camera unde şi-a găsit sfârşitul pentru a-şi boci nefericirea – vă închipuiţi ce persoană plictisoare poate să fie! Toată conversaţia ei trebuie că se rezumă la cât de mult a pătimit în viaţă. Celelalte fantome sunt exasperate după o veşnicie de ascultat poveştile despre bărbatu-său, ce urât vorbea şi cum se purta cu ea. Noul-venit în lumea umbrelor, care încă nu i-a compătimit nefericirea, va fi o pradă proaspătă şi îmbietoare.

O doamnă de condiţie bună a scris mai demult unei reviste ce a păţit pe când locuia într-un vechi conac. În mai multe nopţi a fost martora unui spectacol din lumea umbrelor. Patru spirite ale unor bărbaţi stăteau în jurul unei mese, jucând cărţi. La un moment dat, unul dintre ei a sărit în picioare şi i-a înfipt un cuţit în spate partenerului. Doamna nu a precizat, dar cred că e la mintea cocoşului că victima era chiar partenerul de joc al ucigaşului. Eu însumi, la bridge, am văzut de multe ori pe faţa partenerului o expresie care spunea clar „Aş vrea să te ucid.”

Nu am memoria necesară pentru bridge. Uit cine a jucat doiarul de treflă la levata trecută şi mă conving singur că axa mea a făcut asta. Încep să scot atuurile, nici eu nu ştiu de ce şi dacă cumva încerc să găsesc vreun motiv, îmi dau seama singur cât de stupid e. În plus, se dovedeşte că nu axa mea, ci mortul a jucat doiarul. Dacă mi-aş fi adus aminte acest lucru simplu, poate m-aş fi oprit de la o levată suplimentară. Aşa că e clar că nu am o minte bună pentru bridge.

DE CE NU, OCAZIONAL, ŞI FANTOME VESELE?

Să ne întoarcem însă la stafiile noastre. Cei patru domni de mai sus trebuie că au mai jucat cărţi şi cu alte ocazii de-a lungul vieţilor lor. Sunt convins că au fost chiar seri când nimeni n-a fost înjunghiat. De ce să te agăţi neapărat de o întâmplare nefericită? De ce fantomele nu sunt niciodată vesele? Cucoana care a fost otrăvită, chiar n-a avut parte de nicio zi fericită în viaţă? De ce nu-şi aminteşte, mai degrabă, prima lor întâlnire, când el i-a dat un buchet de flori şi i-a spus că nu-s mai frumoase ca ochii ei? Cu siguranţă că n-a otrăvit-o tot timpul. Sunt convins că a fost chiar o perioadă când nici nu se gândea să o otrăvească. De ce nu sunt în stare aceste fantome, ca să folosesc o expresie comună, „să-şi mai descreţească fruntea”? Dacă bântuie printr-o pădurice, trebuie neapărat să reînvie scena unui duel sângeros ori a unui asasinat atroce? Chiar le-ar fi aşa greu să readucă la viaţă mai degrabă un picnic la iarbă verde sau o pitorească vânătoare cu şoimi din epoca elisabetană? Lumea umbrelor pare a fi stăpânită de spiritul dramei scandinave: crime, sinucideri, averi risipite şi inimi frânte, atât par a şti fantomele. De ce, de pildă, nu i se dă voie unui umorist decedat să mai scrie din când în când un scheci? Sunt convins că există pe lumea de dincolo o mulţime de îndrăgostiţi a căror poveste e extrem de amuzantă; ei de ce nu sunt lăsaţi să şi-o pună în scenă?

– va urma –