Unul dintre lucrurile care nu încetează să mă uimească este eșecul invariabil al atentatelor cu bombă. De curând, președintele iranian – al cărui nume nu-l voi da aici ca să nu-mi epuizez stocul de litere “h” pe luna asta – a scăpat nevătămat după ce un om de bine a aruncat cu o grenadă după el. Şi nu-i singurul: aproape săptămânal are loc un atentat cu bombă care, fără excepţie, se soldează cu 1-2 răniţi, și ăia fiindcă în momentul respectiv își tăiau unghiile, s-au speriat de explozie și și-au băgăt unghiera în carne.

În mintea mea, un atentat cu bombă se presupune că ar trebui nu doar să-l facă terci pe cel vizat, dar să și distrugă totul în jurul lui pe o rază de zeci de metri. Până și butelia unei babe din Giulești, când explodează, pune jos un bloc; în schimb bombe cu zeci de kilograme de explozibil abia dacă ridică un pic praful de pe stradă și pornesc alarmele mai sensibile de la mașini. Chiar și-n “Tom și Jerry”, când sar în aer zece butoaie pe care scrie TNT, poţi să fii sigur că motanul o să apară după aia în chip de îngeraș. Ei bine, în atentatele reale nu se întâmplă așa: atentatorul iese dintr-un nor de fum, ușor înnegrit pe faţă, iar victima prezumptivă se uită jenată în stânga și-n dreapta ca și cum ar fi tras cineva un vânt zgomotos.

E peste puterea mea de înţelegere cum pot unii oameni să rateze un atentat cu bombă. Trebuie să folosești explozibil ca și cum ai pune de la altul și să arunci obiectul respectiv în direcţia potrivită – cam asta-i tot. Nu-i necesar nici măcar să știi să numeri până la 5 sau 10 sau cât o fi, că nu scrie nicăieri că trebuie să scapi. La alte tipuri de atentat se cere ceva pregătire: trebuie să știi să mânuiești o armă de foc, un cuţit – nu mai zic de otrăviri, unde se bagă doar titraţii. Atentatul cu bombă ar trebui să fie însă accesibil oricui, practic să fie “atentatul prostului”; de asta nu înţeleg cum a putut să se transforme într-o rușine, o palmă dată terorismului de calitate.

Am observat, în schimb, că pe cât de puţine pagube fac atentatele cu bombă, pe atât de sângeroase sunt manifestări inofensive gen concerte rock, festivaluri culturale sau parade gay care fac zeci de victime fără niciun plan prealabil, fără vreun necesar de materiale – practic, e nevoie doar de puţină bunăvoinţă din partea celor prezenţi. Acolo unde se adună mii de hippioţi, ecologiști și alţi iubitori ai păcii și armoniei n-are cum să nu iasă un măcel incredibil, cum Osama bin Laden vede doar în visele lui frumoase. Așa încât am un sfat prietenesc pentru Hamas și Al-Qaeda: mă băieţi, dacă tot vreţi să omorâţi oameni pe capete, nu mai bine organizaţi voi un eveniment cultural frumos gen “Salvaţi Gaza veche”, sau “Zilele scurt-metrajului libanez”? Trebuie doar să fie intrarea liberă și să aveţi mare grijă să nu folosiţi niciun gram de explozibil sau alte obiecte periculoase, că atunci sigur nu se vor mai pierde nenumărate vieţi omenești.