Radu Pircă

• Războiul de o Sută de Ani
Sub Ludovic al IX-lea “cel Sfânt”, Franţa era cel mai mare şi mai puternic regat creştin, dar regele a avut grijă ca această situaţie să nu continue, făcând praf banii şi oamenii în cruciade. Cum nimeni nu l-a putut convinge că Biblia nu e un manual de strategie prea grozav, Ludovic a căzut prima dată prizonier la necredincioşii din Egipt (nu mă întrebaţi ce căuta acolo când treaba lui era la Ierusalim; probabil n-a vrut să asculte de nevastă-sa când i-a zis să oprească şi să întrebe pe unde s-o ia); iar apoi, într-o nouă cruciadă, s-a stins, în fine, de diaree, drept pentru care Biserica l-a trecut în rândul sfinţilor.

Începând cu domnia lui Ludovic “cel Sfânt”, francezii şi-au intrat în fine în formă şi au început să piardă bătălii. Fiul lui a fost bătut de spanioli, fratele, de italieni; nepotul, Filip cel Frumos, a avut onoarea de a fi primul rege învins de o armată de amărâţi înarmaţi cu pari şi coase, în bătălia de la Courtrai (foto). Regii care i-au urmat au avut grijă să intre în conflict şi cu englezii, conflict care a degenerat în Războiul de o Sută de Ani (1337-1453 – oamenii de atunci nu erau foarte buni la socotit).

Nicio altă conflagraţie nu a ajutat mai mult faima vitejiei francezilor. Armate imense, conduse de regii înşişi, zdrobite de mici detaşamente englezeşti; mari nobili colaborând pe faţă cu duşmanul; eroii de război, trădaţi de conducătorii lor; jumătate de ţară condusă de regele Angliei: Războiul de o Sută de Ani a avut toate ingredientele unui război victorios pentru Franţa. Cum de l-a câştigat, câtă vreme pe atunci nu existau încă Statele Unite, rămâne în continuare un mister pentru englezi. Se poate că pur şi simplu la un moment dat s-au plictisit să-i tot bată pe francezi şi s-au dus acasă.

– mâine: VI. Epoca Renaşterii şi Reformei –