O ascensiune pe Moasernspitze (2) |
JAROSLAV HAŠEK
Pe ghidul meu îl chema Jiri şi cum se întâmpla să fie catolic, mi-a sugerat să mă spovedesc înainte să pornim în ascensiune. L-am refuzat, aşa că m-a rugat să-i dau nişte bani ca să-şi ia de băut cât suntem încă în Berna. L-am servit cu dragă inimă.
Plin de bunăvoinţă, mi-a oferit o bucăţică de arsenic pe care muntenii îl ronţăie aşa cum roadem noi cubuleţele de zahăr.
“Cu plăcere”, am spus, mulţumindu-i din tot sufletul.
Jiri a băut atât de mult încât vroia să mă lege de el cu o coardă de siguranţă pe când eram încă în Berna. M-am văzut nevoit să-l refuz din nou şi am plecat fără să fim legaţi între noi spre cabana domnului Grafergeren, care ne-o luase înainte pe un măgăruş.
“Dacă nu o să vă mai revăd niciodată”, mi-a spus Margareta la plecare, “am să vin din când în când să mă rog la mormântul dumneavoastră”. Ce inimă bună au aceste fetişcane din Elveţia!
După şase ore de ascensiune lină am ajuns la cabana de la poale unde am petrecut confortabil noaptea. De dimineaţă ne-am pus iar la drum. Domnul Grafergeren îşi freca mânile. “Milord”, a întrebat înainte de a ne despărţi, “în cazul unei nenorociri, vreţi să comunic ceva anume familiei domniei voastre?”.
“Spune doar că vă recomand, pe dumneata şi Moasernspitze, tuturor rudelor mele”.
“Aşa voi face”, a zis, cu o voce plină de speranţă.
Drumul urca şi devenea tot mai abrupt. Jiri m-a legat de el şi trebuie să recunosc că era un bun catolic fiindcă l-am văzut rugându-se în tot timpul acesta.
“Ce ai face”, l-am întrebat, “dacă aş aluneca şi aş rămâne atârnat deasupra unei prăpastii, iar tu abia m-ai putea ţine? Ai aştepta să vină ajutoare?”.
“Aş tăia coarda”, a răspuns Jiri cu mult calm, “şi m-aş duce să anunţ accidentul la Berna. Până după-amiază ar fi în toate ziarele şi să vedeţi ce efect ar avea şi ce mult i-ar ajuta lui Grafergeren. Toţi englezii vor veni să urce pe aici, fiindcă englezul iubeşte pericolul. Grafergeren e un om înţelept, nu vi se pare?”.
“Ba da, mi se pare”.
Sinceritatea lui Jiri mi-a mers la inimă. Discutând veseli despre turişti morţi am urcat din ce în ce mai sus, până la a doua cabană, în faţa căreia se deschidea un frumos hău.
Am intrat şi am început să meditez, în vreme ce Jiri făcea o tocană din conserve de carne şi turna vinul.
În faţa cabanei se înălţa versantul înalt de o mie de metri al muntelui Moasernspitze. Din loc în loc gheaţa lucea. Pretutindeni se vedeau prăpăstii înspăimântătoare.
Pe aici trebuie eu să-mi rup gâtul?
Am început să mă deştept. Minunatul domn Grafergeren vroia să-mi folosească moartea ca reclamă pentru cabanele sale şi pentru Moasernspitze.
“Jiri”, i-am spus ghidului, “eu nu urc mai sus”. Jiri s-a speriat.
“Imposibil, Milord”, a zis, vizibil afectat de cuvintele mele, “aşa n-o să-mi mai văd banii niciodată”.
“Dar te-am plătit deja”.
“Da, Milord, dar n-o să mă mai plătească domnul Grafergeren”.
“Dar pentru ce să te plătească?”.
“Că să vă duc pe Moasernspitze”.
“Şi dacă aş muri în cursul ascensiunii, Jiri?”.
“Cu atât mai mult m-ar plăti şi-n plus asta ar atrage turiştii englezi care mi-ar da şi ei bani, şi domnul Grafergeren mi-ar mai da şi el”.
“Şi dacă ar muri şi englezii, Jiri?”.
“Păi în cazul ăsta toată lumea o să vrea să urce pe Moasernspitze şi eu o să pot să pun ceva bănişori deoparte. Haideţi, Milord, făceţi-vă curaj şi hai să urcăm. Nu vă fie frică, cine ştie, dacă alunecaţi într-o prăpastie poate aveţi noroc şi rămâneţi atârnat de o stâncă”.
“Să-ţi spun eu ce o să facem Jiri: o să stăm aici două zile, o să mâncăm ce avem, o să-ţi dau douăzeci de franci şi apoi o să coborâm ca şi cum am fi urcat până în vârful lui Moasernspitze”.
“O să fie plictisitor, afară de cazul în care bătrânul Grafergeren nu face un atac de apoplexie văzându-mă coborând pe picioarele mele de pe munte”, am gândit în sinea mea, plănuindu-mi răzbunarea.
Aşa că, vreme de două zile, am mâncat şi am băut tot ce era prin cabană iar în treia am început coborârea.
În faţa cabanei de la poale a domnului Grafergeren ne aştepta însă o surpriză. Se adunaseră acolo vreo şaizeci de englezi care ne priveau uimiţi. În fruntea lor Grafergeren părea că se sufocă văzându-ne cum coborâm.
“N-aţi murit?”, m-a întrebat furios.
“Nu, după cum vedeţi”, i-am aruncat în trecere.
“Domnule”, mi-a răcnit în ureche unul din englezi agitându-mi în faţa ochilor Jurnalul de Berna, “dacă sunteţi un adevărat gentleman, explicaţi-mi ce-i cu asta…”.
Mi-a întins ziarul din ziua precedentă, unde subliniase cu albastru următorul articol:
O nouă ascensiune montană
Neobositul nostru prieten Grafergeren a reuşit să găsească o nouă ascensiune de senzaţie. Muntele Moasernspitze, pe care a înălţat cu grijă, ca un bun elveţian, două cabane, e foarte dificil de urcat. Cu regret trebuie să anunţăm că prima ascensiune a acestui vârf s-a terminat cu un accident. Turistul care a avut primul îndrăzneala să-l escaladeze, şi-a pierdut viaţa ieri seară, fără îndoială din cauză că nu a urmat instrucţiunile ghidului său, a cărui soartă rămâne încă necunoscută. Ascensiunea acestui munte este extrem de periculoasă şi, fiind atât de special, suntem siguri că va atrage numeroşi turişti. Continuă căutarea celor două cadavre. Pentru informaţii mai amănunţite, adresaţi-vă domnului Grafergeren, la cabana de la poalele muntelui Moasernspitze.
“Domnilor”, le-am zis englezilor, “astea sunt doar invenţii ale domnului Grafergeren. Ascensiunea nu e absolut deloc periculoasă, aş putea spune chiar că e agreabilă. O plimbărică de după-amiază…”.
“Domnule Grafergern”, spuse unul dintre englezi, “ne întoarcem la Berna. După cum vedeţi domnul nu a murit, drumul e sigur, nu-i de noi, ne-aţi minţit. Mergem, domnilor? O zi bună”.
“Domnilor”, strigă Grafergeren cu o voce înduioşătoare, “gândiţi-vă totuşi că poate aţi reuşi să vă prindă o avalanşă…”.
Restul nu l-am mai auzit, deoarece deja ne îndepărtasem de ospitalierul său han.
Un bolovan a căzut chiar în faţa noastră şi până în ziua de azi nu ştiu dacă s-a desprins dintr-o stâncă sau a fost aruncat de domnul Grafergeren.
Oricum, în felul acesta am scutit-o pe domnişoara Margareta de pelerinajele la mormântul meu. Nu puteţi spune că în adâncul inimii nu sunt un om bun…
- sfarsit –
Traducere: Radu Pircă
Twitter
Facebook
Dan1
Ana Q.
Sorin
l@ura
17 Iulie 2010 la 6:15 pm
E traducere de Pulitzer zic eu
17 Iulie 2010 la 7:04 pm
Mai dragilor, super povestire. Pacat ca ati facut-o serial, ca Roma sau Spartacus. Oricum, ca un iubitor de Metallica, Iron Maiden si Led Zep va recomad o melodie finlandeza aproape la fel de simpatica precum textul: Loituma – Ieva’s Polka. Doua lucruri m-au amuzat azi: textele noului colborator decedat al dvs. de etnie ceha si nordicii amintiti.
17 Iulie 2010 la 7:07 pm
Pe mine m-a emoţionat Margareta cu promisiunea ei de a merge la mormântul lui Milord (cum îl chema?? că am uitat). Putea totuşi să-i dea şi ei şansa asta…
17 Iulie 2010 la 8:03 pm
@sebra
Unu’ Hašek, un ratat
17 Iulie 2010 la 9:39 pm
Mah, io am gustat acum un paharel cu vin si am mintile usor tulburi, dar nu promiserati voi fo zece episoade despre francezi? Si am numarat numa’ sase…Inteleg ca Pirca termina greu, dar chiar atat de greu?
17 Iulie 2010 la 11:08 pm
@Stephanie
Este evident ca lui Julius ii lipseste acea abilitate de a determina un om sa-si depaseasca propriile limite. Sa devina dintr-un om normal un stahanovist cu asa o sete de munca ca nu mai poate fi oprit decat prin impuscare (oricum in final va muri prin epuizare fizica).
17 Iulie 2010 la 11:13 pm
Sunt scrise inca de pe 14 iulie si restul de episoade pana la 10, daca nu-l suparati pe Julius si radeti la poantele lui, poate le si pune pe site intr-o buna zi.
17 Iulie 2010 la 11:17 pm
Eu as rade, da’ la care poante?
17 Iulie 2010 la 11:34 pm
tatal meu se inrudeste cu hasek. bunicul lui a fost amantul surorii vitrege a sotiei a doua a artistului. vreau drepturile de autor.
nu ma impiedic eu in banii lui julius care e hapsan si nu da si la altii nici macar 1% din ce castiga el de pe urma dailycotcodac. dar daca tot sunt libere drepturile de autor vreau si eu din aceasta libertate. vreau sa am libertatea sa spun ca raetchi ii da clasa lui julius. si asta sa scriu cand vreau eu.
17 Iulie 2010 la 11:47 pm
Da, sigur, povestirea asta plina de poante amuzante(posibil pleonasm, da am simtit nevoia sa intaresc ideea) are doar doua parti…. Mai bine nu o puneati deloc, ca sa nu stim ce pierdem.
18 Iulie 2010 la 12:14 am
@toader
deschide si tu un notepad si scrie acolo
18 Iulie 2010 la 1:17 am
@toader: crede-ma, mi-as dori ca Raetchi sa-mi dea clasa mai des. din pacate, dupa vezi, nu mi-a mai dat clasa de vreo 3 saptamani.
18 Iulie 2010 la 1:33 pm
[...] – va urma – [...]
18 Iulie 2010 la 6:39 pm
Ma, daca nu cumva Pirca a lucrat pentru Radio Romania Cultural, nu e pentru prima oara cand e tradusa in romana, asa cum va laudati. Imi aduc aminte perfect cand am auzit-o prima oara: Era in vara lu’ 2007 sau 2008, ma intorceam cu masina din Austria, era noapte si era la Radio Romania Cultural, parca. Eu eram pe drumul dintre Arad si Deva cand am ascultat-o. Nu stiam initial de unde imi e atat de cunoscuta… Dar, va zic sigur, a fost acum 2 sau 3 veri la radio.
18 Iulie 2010 la 11:21 pm
@El Lunes: sigur nu mergeai in masina cu Jiri?
19 Iulie 2010 la 1:38 pm
cu toate astea, a uitat de Margareta….