Dr. Ionuţ Şendroiu

Luanda, 17 Iunie, Argentina – Coreea de Sud 4-1
“O ataque futebolistas argentinos do lado direito, a bola chega a Messi … MESSI … “. Şoferul conducea cu o mână pe volan şi una pe butonul volum, pentru a da sonorul mai încet, în caz că vrem să îi spunem ceva. I-am strigat să ne ducă la o cîrciumă de pe Bulevardul Che Guevara. Eram cu doi italieni din Catania pe care îi durea în cot pe ce bulevard mergem să bem, tot ce voiau ei era sa vadă meciul într-un loc cu aer condiţionat, în care să nu plătim mai mult de 3$ pe o bere. “Messi …! Meeessiii … !! Messi volta para a esquerda UNITEEEEEL, DINAMICA DE LA VIDAAAA!”. În Angola, pentru a asculta la radio un meci de fotbal, ai nevoie de nervi bine antrenaţi. Inserţiile publicitare sunt enervant de frecvente şi constau practic într-un text pe care comentatorul radio îl citeşte dintr-o suflare, retezînd mijlocul unei fraze, sau chiar al unui cuvînt, după care continuă să comenteze, ca şi cum nimic nu s-ar fi întîmplat. În faţa micilor magazine de cartier, ciorchini de barbaţi si femei beau bere în jurul difuzoarelor care transmiteau meciul. Se părea că toate radiourile din Luanda sunt date pe meci. „Higuain, cabeçaaa, goooooooooooooCERVEJA CUCA – UM SABOR AUTENTICOooooooooooooooool de AAAAAR-JǍN-TINAAAAAA”.

Majoritatea angolezilor asculta meciurile la radio, televizorul fiind pe aici un fel de fiţa. Comentatorii radio angolezi sunt probabil şcoliţi in Brazilia, golul fiind anunţat printr-un urlet de cateva minute, chiar daca joaca Petro Luanda cu Academica do Soyo, in etapa a 14-a din campionat.

Pe bulevardul Ho Chi Minh, ne blocăm într-o intersecţie fix în dreptul unei cîrciumi gen acvariu, prin geamurile căreia se vedea Maradona agitîndu-se pe o plasmă de un metru. Am ieşit din maşină înainte ca şoferul sa mai apuce să parcheze si ne-am repezit înăuntru. Trei chelneriţe s-au infiinţat la masa noastră în secunda doi, zîmbind lucios, din spatele decolteelor ultra bombate. După ce ne-am comandat berile, unul dintre italieni s-a dus la budă să-şi mai toarne nişte gel în cap si parfum pe faţa, după un străvechi obicei din Catania, revenind insoţit de o a patra chelneriţa, care îi căra pe tavă un pahar cu Campari Soda. Daca nu aţi ieşit niciodată cu marinari italieni în cîrciumi cu chelneriţe focoase, trebuie să ştiţi că ei obişnuiesc să dispară la budă cam după fiecare pahar de bere, de unde se întorc mult mai parfumaţi si mai gelaţi decît înainte. După circa jumătate de oră, ai senzaţia că vezi meciul într-o frizerie. Bănuiesc că italienii ies în oraş cu sticluţele de parfum în buzunar, cam cum ies irlandezii cu butelcuţele plate de Jameson. A cincea chelneriţa ni s-a alăturat de prin minutul 80, crezîndu-se chemată de celălalt italian, care se ridicase să gesticuleze spre arbitrul de pe ecran.

Placuţa stradala pe bulevardu Ho Chi Minh.

Concluzie: 3 bărbaţi – 5 chelneriţe, scrumiera schimbată la fiecare jumătate de chiştoc.

Bucureşti, 24 Iunie, Olanda – Camerun 2-1 (la o terasă din Centrul Vechi)
În primul sfert de oră, zero chelneriţe. Pe terasa respectivă mişunau multe ospătăriţe, e drept, dar nici una nu se apropia de masa noastră suficient de mult încît să-i putem comanda berile. Toate erau brunete, cu ţîţe cupă B-C şi cu fundul mare, probabil reflectînd în acest mod subtil gusturile patronului în ceea ce priveşte eternu’ feminin.

Celelalte sferturi de oră le-am petrecut căutînd din priviri chelneriţa care se ocupa de masa noastră, treabă nu tocmai simplă, intrucît nu e deloc floare la ureche să deosebeşti la ceas de seară o brunetă de alte brunete, care au fundurile la fel de mari şi aceeaşi cupă la sutien. Aproximativ 9 chelneriţe din 10 apelate ne-au răspuns răbdător „nu sunt io la masa dvs, da’ o să-îi comunic lu’ colega”.

Concluzie: 3 persoane – 1 chelneriţă, din cînd în cînd. Brunetă, cu fundul mare şi cu sînii mici.

Cluj, 7 iulie, Germania – Spania 0-1
Încep cu concluzia: 20 de persoane – o singură chelneriţă.

Prin persoane vreau să zic consumatori gen Groparu sau Crivăţ , adică cetăţeni care nu se lasă deshidrataţi în timpul unui meci, dacă înţelegeţi ce vreau să zic. Chelneriţa se numea Florina şi a făcut faţă într-un mod magic. În primul rînd, nu îmi explic cum şi cînd debarasa masa (deşi era genul de masă care se cerea debarasată al dracului de frecvent). Nu o făcea nici la lovituri libere, nici la cornere şi nici chiar pe faze de contraatac 3 contra unul. Nu a încurcat niciodată berile, nici calitativ, nici cantitativ, fiecare primea exact ce comanda (de exemplu, Groparu mai cerea din cînd în cînd şi cîte o bere fără alcool, că era cu maşina). Fiecare rînd de beri era însoţit magic de bonu’ fiscal de rigoare, ca scrisoarea de timbru.

Ca să aducă o halbă la masă, umplută corect, îi lua exact de cînd ieşea mingea în out de poartă, pînă cînd repunea portarul din 6 metri (mă refer la perioada în care era încă 0-0, nu după ce au început nemţii să tragă de timp).

Clujenii o priveau pe fata asta ca pe ceva normal, dar eu înclin să cred că în Bucureşti i s-ar fi ridicat o statuie, iar în Luanda ar fi fost considerată un fel de maşinărie cu faţă umană. Deşi un pic cam prea palidă, pentru gustul local.