Ovidiu Raeţchi

Azi n-am nicio idee mai de Doamne-ajută ca să vă bag simpatic niste cărti pe gât. E numai vina lui Julius: m-a tinut aseară până la unspe’ în mall, ca să facem analiză pe text. Pe textul notei de plată, zic – pe care maestrul a tratat-o cu vigilenta unui sef de post. A privit dusmănos si vigilent chelnerul; si-a pus ochelarii cu un gest inchizitorial; a abordat o mină rece, aplicată, de tehnocrat. După opt minute de verificări si calcule, a descoperit o primă neregulă: ”Ce-i asta, quesadilla? Ai avut tu quesadilla? N-a avut nimeni quesadilla. Nu înteleg nimic”. Prietena l-a linistit: ”Citesti aiurea, ăla-i un bon mai vechi, a rămas din greseală…”. Cu simturile la fel de încordate, maestrul a trecut la nota corectă si, după un sfert de oră, inevitabilul s-a produs: a descoperit clar, negru pe alb, că suntem furati. ”O prăjitură cu brânză e 250.000? Cum poate o prăjitură cu brânză să fie 250.000? Nu înteleg nimic”. L-a lămurit din nou, cu glas egal, care să nu-i conteste autoritatea, prietena: ”Unde citesti? Nu-i bine… Uite, o prăjitură a costat 92.000. Ati mâncat două, deci 184.000”. Relativ lămurit, maestrul n-a mai avut nevoie decât de zece minute de studiu. După care s-a recunoscut învins; era limpede că e furat, dar nu putea preciza unde anume; chelnerii ăstia te fura ca statul, dom’le, cu legea în mână…

Acum – după ce a rezultat clar că Julius e vinovat pentru lipsa mea de idei – trec direct la prezentarea cărtilor de săptămâna asta:

1. ”Nu există tară pentru bătrâni” a lui Cormac McCarthy e romanul care a dat filmul fratilor Coen, premiat cu patru Oscaruri. Pentru că povestea nu mai e o miză (un fel de cowboy modern dă peste două milioane de dolari si pe urmă fuge de maniacul de pe urmele sale), cartea merită citită pentru scriitură: alertă, cinică, răcoroasă. N-ai spune că autorul e un mosulică născut în 1933, care a pierdut vreo treizeci de ani scriind banalităti; dacă n-aruncam un ochi pe biografia lui, m-as fi trezit spunând că noul val de scriitori americani a învătat să facă fictiune de la Quentin Tarantino.

2. Tot de la Cormac McCarthy găsiti pe piată si ”Drumul”, alt roman soldat cu un film (ceva mai slab, de data asta; a fost prin primăvară în cinematografe, dar a avut nesansa de a iesi pe piată concomitent cu ”Cartea lui Eli”, care tratează mai bine o temă similară). Ideea romanului e simplă: după un război atomic care a ras totul, un tată si-un pusti se plimbă de colo-colo si îsi oferă lectii de viată. Tatăl, de exemplu, găseste printre ruine ultima sticlă de Coca-Cola din lume: ”Ce-i aia, tati? Ceva de lux, pentru tine. Băiatul luă doza. Bulbuceste, zise el.” (Reactie de copil insensibil: eu când a văzut prima cutie de Coca-Cola, în 1987, am plâns si am înfiintat un grup de rugăciune întru venerarea ei. Am băut-o abia în 1989, ca să-l sfidez pe Ceausescu). Ideea e că ”Drumul” e o pălărie prea mare pentru McCarthy, care e magistral la descris crime oribile si muribunzi găuriti de gloante, dar nu poate sustine pe o sută de pagini un dialog ”filosofic”.

3. ”Rostul lumii” a lui Nicolas Bouvier a apărut în română prin 2007 – dar îsi trăieste a doua tinerete după ce Humanitas trecut-o la solduri (9,9 lei, e subliminal, n-ai cum să refuzi). E povestea unei călătorii pe care Bouvier, un amic si-un Fiat Topolino au făcut-o, în 1953-1954, când aveau vreo 20 de ani, în Serbia, Macedonia, Turcia, Iran, Afganistan si Pakistan. O carte scrisă absolut magistral, de un stilist desăvârsit; nu vă astepti la ”aventuri” si ”evădări”, ci la nuante si voluptăti discrete, care nu pot fi gustate decât în week-end sau în vacantă: cum să faci baie în Sava umflat cu pepeni rosii, cum să alegi cea mai bună pâine armenească (sandjak, lavash sau bulci cu susan?) sau cum să motăi în desert după ce-ai fumat minunatele tigări iraniene… Simpatică scena în care Bouvier bate drumurile Serbiei ca să găsească un sat de tigani autentici: ”De obicei, tiganii cântă folclorul zonei în care trăiesc; ceardasuri în Ungaria, oros în Macedonia, kolo în Serbia. Tiganii împrumută aceste muzici, la fel ca multe alte lucruri, dar muzica e poate singurul pe care-l restituie. Bineînteles, există si un repertoriu propriu, tigănesc, în privinta căruia sunt foarte discreti si pe care-l auzi foarte rar. Dar în seara aceea, în bârlogul lor si cu instrumentele lor improvizate, cântau chiar această muzică a lor”. Stiti ce cântau balaoachesii atât de 100% tigănesc? Asta: ”Tote lume zise mie, se-mi iau fate de demkonsie – toată lumea-mi zise mie: însoară-te cu fata vecinului…” Tigani adevărati, civilizatie veche…