Şilavarăcald

Prin mai, îmi zice soră-mea: “Ai cam început să îmbătrâneşti!”… Drăgut din partea ei; nici nu observasem. “Te duc eu la un salon de spa unde merge toată crema oraşului. Faci câteva şedinţe şi te pot scoate apoi în lume. Ce ratez eu, culegi tu…”.

M-am opus, fireşte, încercând s-o atrag spre cercul meu de intelectuali, să vadă şi ea ce apreciază cu adevărat bărbaţii la femei.

Cu vreo 3 zile înainte de a pleca la mare, mă roagă s-o iau de la spa-biliment. Ajung eu acolo şi aflu că mai am de aşteptat vreo oră până ce îşi termină alea treaba cu ea. Dau să ies pe uşă, că mai aveam ceva trebă prin oraş, dar mă agaţă patroana şi, nu ştiu cum s-a făcut, dar m-am trezit întinsă pe un pat, cu pleoapa inferioară lipită de obraji cu scotch, şi cu ea – purtând ochelari de neurochirurg, dintr-ăia care măresc de n-şpe mii de ori – aplecată deasupra mea. “Facem o extensie de gene, că mergem la mare şi nu vrem să ne curgă rimelul în ochi de fiecare dată când intrăm în apă!”, imi susura ea în ureche, în timp ce-şi desfăşura, în poale, o trusă de mică chirurgie (credeam eu). Ce să mai zic, n-am vrut să mă pun rău cu ea, că mă sfâşia soră-mea după aia. Am stat acolo preţ de 50 de minute, lăsând-o să-şi facă mendrele cu mine, după care m-am ridicat şi m-am privit în oglinda pe care mi-o ţinea ea, superîncântată. Prima dată, am crezut că, în sfârşit, m-am întâlnit cu Bambi, preferatul meu din desenele animate. La a doua privire însă, am observat că semănam mai degrabă cu un viţel care tocmai şi-a luat o coadă peste ochi de la maică-sa.

Şi am plătit pentru asta!

Mă întreabă mama, la sosirea acasă, cât am dat pe capodopera aia. “Nimic”, am spus eu, ca Birlic, în “Titanic vals”. “A fost un bonus pentru că soră-mea le e clientă fidelă…”. A mică tăcea chitic… n-a sărit să mă susţină, aşa cum ar fi fost normal între partenerele de suferinţă. “Bine, dacă a fost pe gratis, merge. Da’ dacă-i pe bani, nu merită, maică, zău aşa!”.

A fost bine până la urmă, că n-a mai trebuit să mă machiez la mare; nici nu puteam, că mă durea ca dracu’ când atingeam creionul de pleoape.

Ăi mici ai soră-mii au fost însă de-a dreptul încântaţi. Cea mai mare distracţie a lor era să-mi arunce cu apa mării în ochi. Şi în condiţii normale, ustură un pic, dar aşa !… Se înecau de râs când mă vedeau orbecăind după ei, încercând să-i bag cu capul la fund până îmi revenea vederea…

Acum mi-e mai bine. Treptat-treptat, au început să cadă. Singurul necaz e că n-o fac într-un mod sistematic, ci haotic, aşa că distribuţia genelor mele este cam asta: geană-pauză-lipsă-geană-pauză etc. Am încercat să le egalizez, adică să le tund pe cele prea lungi, da’ ale naibii, cred că-s dintr-un aliaj de titan, că ricoşează forfecuţa din ele ca gloanţele dintr-un perete blindat.

Vă las acum, că-s programată pentru o şedinţă de împachetare la rece, că a început să-mi placă. O să vă povestec eu ce şi cum a fost.