Vivi Floricica

Când eram eu mică, dar mai mare, adică prin clasa a 7-a, a venit Potecaru la mine să îmi ceară temele la română. şi începe ăsta să urle de pe grămada de pietriş, de ziceai că e pus pe pilot automat:

– Violetoooooooo, Violetoooooo, Violetooooooo, Violetooooo!

Tataie nu-l suporta de nicio culoare: ”Ieşi că iar te strigă prăpăditu’ ăla, fi-ţ-ar derbedeu’ al dracu’! Şi să nu să mai urce pă pietriş, că dau cu el dă pământ. Auzi tu?”.

Într-o zi, a venit tata acasă fix când eram cu Potecaru cu cartea de română în braţe.
– Ce faceţi, mă? Potecare, tu luaşi cartea aia în braţe ca să zică lumea că eşti deştept?
– Aha, bă, nea Nicule!

Şi începe tata să ne descoasă.
– Şi azi aveţi cu Bălan, a?
– Bălan era proful nostru de română. Pe el îl chema Tobescu, de fapt.

Eh, şi Bălan, la fiecare oră, găsea el motive să ne dea dracu’, să ne scoată în faţă, să ne dea cu cretă albastră şi roşie în frunte şi să râdă de noi. Se ştia bine cu tata, deh, sat mic, cărciumi puţine. Şi ce se gândi tata:
– Bă, Potecare, vrei, mă, să-i rupi gura lu’ Bălan?
– Mamă, bă, nea Nicule, aş vrea io!
– Bine, bă! Păi uite cum faci: când intră el în clasă,tu ridici repede mâna şi îl întrebi dacă ştie ce e aia Amalasunda. Dacă te întreabă de unde ştii tu de ea, îi zici că ai găsit o carte ruptă prin pod.

Şi tata se întoarse după aia spre mine:
– Şi tu ridici mâna şi îi zici că ţi se pare că a fost regina ostrogoţilor, că ai citit tu o poezie, dar nu mai ştii de cine era scrisă, că tu citeşti multe. Şi cu asta îl daţi gata!

Şi aşa făcurăm. Plecarăm la şcoală, făcurăm repetiţii pe drum, să ne iasă schema bine. Plus că ăsta mă întreba din 5 în 5 minute: ”Cum o chema p-aia?”. În fine, se sună de intrare şi imediat apăru Bălan în clasă. Nici nu apucă să pună servieta şi catalogul pe catedră, că Potecaru era cu mâna pe sus, de ziceai că-l arde.
– Tu ce vrei, mă? Te pişi pe tine d-acu’?

Şi se ridică ăsta:
– Dom’ profesor, am şi io o întrebare la dvs.
– Ce e cu tine, mă, Potecarule? Ia să auzim.
– Dom’ profesor, ce e Amalasunda?
– Ce, mă? De unde o scoseşi?

Şi începu Potecaru:
– Păi făcea mamaia la cazan dă dimineaţă şi punea nişte cărţi pe foc. Şi găsii io într-o carte scris Amalasunda…
– Ai dracu’ mai sunt ăştia ai lu’ Potecaru, auzi, fac focul la cazan cu cărţi! Şi atât, mă? Scria Amalunda şi atât?
– Păi era ruptă, dom’ profesor, altceva nu mai văzui…
– Al dracu’, p-alea nerupte nu le citeşti.

Era timpul să intervin. Ridic mâna:
– Ia, tu ce mai vrei?
– Păi mi se pare că a fost regina ostrogoţilor, am citit io o poezie. Nu mai ştiu de cine e scrisă, că citesc multe…

Şi asta i-a pus capac lu’ Bălan, că a urlat la mine:
– Stai jos, fir-ar tac-tu al dracu’!

La care Potecaru, rămas singur în picioare în mijlocul clasei:
– Si io?
– Şi tu!

Şi după o pauză de câteva secunde:
– Ia ieşiţi voi doi afară! Ai dracu’… deştepţii satului!

Aveam o poantă la final, dar am renunţat la ea. Dacă o scriam iar nu-mi mai publica Julius textul, că aşa îmi face de juma’ de an.