Postul nu e post destul

Week-end cultural: Kehlmann, fiică-mea si minunata limbă germană

Ovidiu Raeţchi

I.

Conditia de părinte îti oferă sansa de a-ti pune în aplicare teoriile exotice, naive ori de-a dreptul stupide pe spinarea propriilor copii.
Eu, de exemplu, am proclamat într-o bună zi, după o scurtă si superficială analiză, că axa Germania-Rusia va fi pivotul de dezvoltare economică si culturală a Europei peste câtiva ani. Aparent inofensivă, această platitudine s-a tranformat în destin pentru fetele mele: Sofia, la cei patru ani ai săi, merge la grădinita în limba germană; Agata, la doar doi ani, se pregăteste (aparent veselă si fără să aibă nici cea mai vagă idee despre ce o asteaptă) pentru o educatie similară în limba rusă (stiu, ar fi destul de absurd să avem grădinite pravoslavnice în Bucuresti; asta nu mă sperie însă, am la dispozitie milioane de pensionari care-au făcut scoala pe vremea Suzanei Gâdea).

Faptul că Sofia face germană la grădinită nu mi-a creat – să fim bine întelesi – niciun fel de iluzie: stiu bine, ca fost practicant, că limba asta e inaccesibilă, n-o întelege nici dracu’ si n-are nicio noimă; prin contactul cu ea, n-am vrut decât să-mi învăt de mic copilul cu esecul si greutătile vietii. Totusi – sturm und drang! – de vreo două luni fii-mea a început s-o rupă amenintător pe limba lui Josef Mengele. ”Yupee, ich bin fertig, vreau desene” – zice ea multicultural, punându-mă în stare de alertă: ”Hopa, va trebui să-i tin în curând câteva discursuri memorabile despre marea cultură germană. Cu filosofia mă descurc, doar n-o să mă ia de la început la bani mărunti despre Fichte. Mă descurc si cu istoria, trebuie doar să evit perioada dintre Carol Quintul si Bismark – câteva secole usor irelevante. La literatură clasică merg pe 3-4 clisee, doar n-o să citească niciodată pe bune Faust, cel mult Suferintele tânărului Werther. La literatură contemporană, în schimb…”

II.

Bun. Ăsta-i momentul în care devenim seriosi si – de dragul educatiei temeinice a Sofiei în spirit prusac – ne punem întrebări privind romanul german după 1900: bănuiesc că doar asa – prin intermediul literaturii contemporane – un copil poate să prindă drag de-o limbă antipatică si ciufută. Ce-a dat Germania, pe scurt, după Mann, atât cât să succească mintile unui viitor adolescent?

a. Niste elvetieni foarte buni, Durrenmatt si Max Frisch. De unde învătăm că cei mai subtili nemti tot elvetienii rămân. Dar nu se pun.

b. Hermann Hesse, fără discutie. Totusi, Hesse si-a scris toate cărtile mari înaintea ca rusii să intre în Berlin (Lupul de stepă tocmai în 1927; Jocul cu mărgele de sticlă în 1943). Ăsta nu-i contemporan (Lupul de stepă este, de altfel, un fel de încununare a gândirii de secol XIX).

c. Brecht. Dincolo de problema formală (dramaturgie, nu roman), e multă propagandă în povestea cu Brecht. E greu să-l judeci obiectiv (încă) la cald.

d. Gunther Grass. OK, se pune că avem un romancier mare. O fi si niste politică la mijloc, dar nu atât de grav ca-n cazul Hertei Muller.

e. Boll. Si el a luat Nobel, dar nu cred că dă pe nimeni pe spate. Marea lui carte, Onoarea pierdută a Katerinei Blum, se uită totusi repede.

f. Patrik Suskind. Da. Însă ne-a dat doar o carte mare, mă gândesc. Si aia, destul de orientată spre muieri.

g. La zi, Bernard Schlink e un scriitor care se miscă bine. Cititorul a rupt tirajele si a devenit film. Das wochenende, ultimul său roman (2008), pare să-i calce pe urme.

Cam atât. Si e parcă putin pentru o cultură de nivelul ăsta. Nu poti scoate din fii-mea o mare germanistă bazându-te doar pe ei.

Noroc cu Daniel Kehlmann.

III

Daniel Kehlmann e un scriitor foarte tânăr – vreo 34 de ani, o fată de pustan, gen Victor Alistar – care va scoate romanul german din relativa jenă a ultimilor ani. În felul său mucalit si usor ironic (de fost inamic de război), cronicarul de la The Telegraph zice bine ce zice: ”Soarta lui Kehlmann este să devină marele prozator german pe care lumea renuntase să-l mai astepte”.

De ce? Pentru că Kehlmann are trei atuuri grozave: un umor fabulos, minunat, aparent deloc nemtesc (desi îl vom regăsi la Durrenmatt ori Boll); o pregătire universitară (teză de doctorat în estetica kantiană) care-i permite să joace usor registrul metafizic când are chef (e urmasul asteptat al lui Hesse, asadar) plus o capacitate simplă si sănătoasă de a spune povesti.

Eu si Kaminski, primul Kehlmann tradus în română, e încă o operă de formare, de prin 2003; nu dati năvală la el pentru a vă face o opinie. Începeti cu Măsurarea lumii, care – desi nu-i nici pe departe marele roman pe care Kehlmann încă se pregăteste să-l dea – face toti banii, fiind cel mai vândut roman german de la Parfumul încoace. O să râdeti cu lacrimi (dacă vă duce mintea – si vă duce în calitate de cititori D.C.) intrând în intimitatea a doi mari ”măsurători ai lumii”: exploratorul/ geograful/naturalistul Alexander von Humboldt si matematicianul/astronomul Gauss; primul ne-a învătat cum stau lucrurile prin America de Sud, al doilea a înteles tentatiile curbilinii ale spatiului. Doi egolatri nenorociti, dar foarte simpatici, care-si terorizează copii, nevestele sau – în cazul în care sunt impotenti ori vag gay, precum Humboldt – doar asociatii si secretarii.

În cazul în care nu vă dati în vânt după ”stilistică”, Kelmann va fi o surpriză plăcută: tipul face stilistică, e drept (tânăr, deh), dar o face cu atâta talent si naturalete, că nici nu veti băga de seamă. E unul din putinii romancieri care nu-si dau singuri cu stângul în dreptul atunci când încearcă să-si impună propria ”voce auctorială”. Iar dacă aveti o părere bună de sine si oarece voluptăti erudite, atunci vă veti simti măguliti de paginile în care apar Kant (spune ”Rahat!” în timp ce o picătură de salivă i se scurge pe bărbie), Goethe (bate câmpii), Schiller (cască pe ascuns) ori Thomas Jefferson (se ocupă cu spionajul).

Dincolo de toată vorbăraia asta, însă, vă recomand amical, fără fasoane, scena în care Gauss, în noaptea nuntii, dezleagă un mare mister matematic si nu stie cum s-o streargă mai repede din pat si nevastă ca să-si noteze ideea, precum si fragmentul în care Humboldt este rugat de-un lama să-i aducă la viată câinele mort de câteva zile:

”Humbold a spus că nu poate asa ceva. Volodin si călugărul au tradus, iar Lama a făcut o plecăciune. A adăugat că stie prea bine că un initiat n-are voie decât arareori să-si probeze arta, dar îl roagă din inimă, întrucât tine foarte mult la acel câine. Humboldt a repetat că nu poate să facă asa ceva. Aromele de ierburi arse îi dădeau ameteli. Chiar nu poate să readucă la viată pe nimeni si nimic! Lama a spus că întelege ce vrea să-i transmită înteleptul prin aceasta. Humboldt a strigat că el nu vrea să-i transmită nimic, pur si simplu nu poate! Lama a continuat: Măcar poate să-i ofere preaînteleptului o cească de ceai? (…) Humboldt a multumit, dar a refuzat invitatia, spunând că nu suportă ceaiul. Lama a răspuns că întelege si acest mesaj. Humboldt a strigat că nu e nici un mesaj. Lama l-a asigurat că întelege”

Final: Kelmann e fata umană, vie, sănătoasă si ludică a literaturii germane. Fără reveniri la Sturmabteilung si STASI, fără vinovătii si încordări. Eu, unul, mizez pe el (va creste ca scriitor odată cu Sofia) ca s-o atragă vicleneste pe fii-mea – cu hăhăieli si mare veselie – spre miezul ceva mai consistent si grav al (altfel intolerabilei) civilizatii nemtesti.

Share:

17 comments

  1. Tweets that mention Daily Cotcodac »  Week-end cultural: Kehlmann, fiică-mea si minunata limbă germană -- Topsy.com 2 May, 2010 at 17:18

    […] This post was mentioned on Twitter by JuliusDC. JuliusDC said: Daily Cotcodac» Week-end cultural: Kehlmann, fiică-mea si minunata limbă germană http://bit.ly/bCycMe […]

  2. anndryusha 2 May, 2010 at 17:18

    Toate bune şi frumoase, dar aflăm că, în aproximativ 20 de ani, fuziunea nucleară o să devină comercială. Deci, cam atât va dura şi axa ruso-germană, dacă nu cumva se vor încăiera mai repede, “arienii”, ca de obicei. :))

  3. silavaracald 2 May, 2010 at 19:23

    “Marea carte” a lui Boll se uită, poate, repede doar dacă eşti bărbat. Deşi am citit-o acum aproape 20 de ani, o am vie în memorie încă. 🙂

  4. Laur de la Cacamaca 2 May, 2010 at 22:21

    Clatiti-va ochii cu imagini de mult uitate. Milioanele de pensionari scoliti pe vremea Suzanei Gadea ar fi in extaz. Din pacate, nu le prea au cu netu.
    http://www.cacamaca.com/2010/05/02/inapoi-nu-inainte-ca-era-mai-bine/

  5. JULIUS 3 May, 2010 at 00:46

    @slvc: stiam eu ca macar un cititor va aprecia week-end-ul cultural. iti dai seama ca noi sambata si duminica scriem doar pentru tine? :))

  6. Otto 3 May, 2010 at 06:16

    ma frec la ochi si citesc, iar ma frec la ochi si citesc. nu reusesc sa ma prind. atitea idiotenii despre germani si cultura germana la un loc nu gasesti nici in “the sun”-ul din ultimii 20 de ani.
    baiatu asta admin sau asa ceva chiar crede ca pricepe ceva din germania, cultura germana si limba germana?
    gizaz, atita prostie pe subiectu asta n-am gasit nici la tabloidari englezi spalati pe creier care traiesc retard nu acum ci in urma cu 65 de ani.la naiba, si umoru, unde e umoru? ca cultura…

  7. 4mall 3 May, 2010 at 08:35

    @Otto: N-ai citit bre, mai sus? Articolele astea sunt scrise pentru silavaracald!

  8. Cms 3 May, 2010 at 11:43

    Otto, eseul lui Raeţchi a fost perfid gândit să nu trezească nici un fior purtătorilor de umor german. Vorba lui Herr Farfuridi/Brînzovenescu, “glumă, glumă, dar să râdem şi noi!”.

  9. Bear Grylls 3 May, 2010 at 11:48

    Pe cuvant daca inteleg sadismul unora fata de copilasii lor de-acasa.

  10. N.A. 3 May, 2010 at 13:00

    @Julius – Hai, bre, ca ma simt jignita! Si eu va apreciez tentativele culturale, zau! :))

    @Bear Grylls – =)) Asta candideaza la replica anului! =))

  11. lulu 3 May, 2010 at 14:06

    @Ovidiu Raetchi
    Bine ca nu ai si baiat, ca erai nevoit sa il trimiti la o gradinita in limba franceza sa invete despre curaj, datorie, onoare etc….:D
    M-ai convins sa citesc cartea, desi dupa remarca “nu stie cum s-o streargă mai repede din pat si nevastă ca să-si noteze ideea” mi-e teama ca prezentarea ta sa nu fie mai buna decat cartea in sine.[asta a fost pentru calitatea de cititori DC]

  12. Somebody 3 May, 2010 at 14:49

    Bre, pe mine m-ati facut sa caut ceva de Kellmann.
    @slvc: deci recomanzi “marea carte”? 🙂

  13. green 3 May, 2010 at 21:02

    ok ma duc si eu sa caut; Scribd, ceva?
    felicitari pentru post, domnu Raeţchi! neaparat sa mergeti cu fetele mai spre est, pana in Japonia:)

  14. Scufita Rosie 4 May, 2010 at 12:27

    Nea Raetchi fa-o si pe fata sa inteleaga: ein wort, ein mort da’ cu fata cea mica ce-ai avut?

  15. mifty 4 May, 2010 at 19:27

    @Scufiţa: blinele!!!

  16. Radu Vasile 5 May, 2010 at 06:50

    Pentru a nu fi pus in fata aceloras probleme si pentru a rezolva jumate din problema, mi-am luat nevasta rusoaica.
    Asa ca macar nu mai caut pensionar.

  17. Am parvenit « Ovidiu Raetchi 5 May, 2010 at 11:20

    […] Cum să refuz o colaborare cu Daily Cotcodac? E ca si cum Fuego ar refuza să cânte în deschidere la […]

Leave a reply