Dr. Ionuţ Şendroiu

Aeroportul Charles De Gaulle, Paris, terminalul 2F. Julien fuma pe o bancă în staţia Air France Bus. Era verde și privea asfaltul.
– Julien, cum a fost la revelion?!
– Dezastru!

Mi-a povestit că a fost cu Monique la un bistro din cartierul lui, în seara dinaintea zborului spre Bruxelles. Ea a fost extrem de horny, a dărâmat cu ţâţa dreaptă un pahar de vin roşu, în timp ce se sărutau, s-au urcat în taxi clătinându-se, ea cu pata de merlot întinsă pe jumătate de piept, el cu degetele vinete de la vinul din sutienul ei. Au râs şi s-au sărutat si s-au pipăit, dar nu şi-au tras-o pentru ca erau prea beţi si pentru ca ea a vrut să-şi mai înghesuie nişte ţoale din bagajul ei în valiza lui, iar ceasul era oricum setat pentru 5 AM, ceea ce era stresant. La el în apartament au mai băut o sticlă de vin, plus una de şampanie, care s-a vărsat jumătate pe bagajul lui, al cărui damf de bodegă a oripilat-o pe faţa palidă de la check-in, care era prea adormită să mai protesteze, la 5:30 dimineaţa, cu cafeaua lângă tastatură.

Şi-au tras-o, în schimb, la Bruxelles, după care ea s-a răcit instantaneu, ca o şopârlă, absolut inexplicabil. În avion dormise pe el, sărutându-l ori de câte ori se trezea la vreo turbulenţă, iar în autobuzul cu care s-au deplasat de la aeroport la hotel, buzele ei tremurau de poftă în asemenea hal, încât problema lui era cum să facă să nu-i şocheze prea tare pe ceilalţi călători. Era ca o piatră de sauna atunci când s-a prăbuşit gol peste ea, imediat ce au intrat în camera de hotel şi a durat doar câteva secunde până când a avut senzaţia că stă dezbrăcat pe banchiza polară. Nu l-a mai lăsat să o sărute pe buze, din secunda aia. A două zi dimineaţă, el era încă în pat, când ea vorbea la mobil cu o prietenă, pe tonul cu care se anunţă atentatele cu bombă, la BBC. Nu a deschis ochii, dar a auzit-o povestind că “Julien o are mică“.

Una din cele mai penibile experienţe din viaţa unei femei este să se trezească excitată până în vârful unghiilor lângă un tip care o are mică. Din punctul ăsta de vedere, bărbaţii sunt ca nişte ouă kinder cu surprize. Majoritatea femeilor ajung cu timpul să-i identifice pe cei care o au mică, după diferite chestii, fiecare având reţeta ei. Eu nu aveam de unde să intuiesc care e treaba cu el, pentru că nu sunt femeie. Nici nu concepeam că nu o va face să se urce pe pereţi de plăcere în timpul celor 4 nopţi la Bruxelles, care acum se dovediseră, subit, mult prea multe. Am încercat să evaluez proporţiile dezastrului, deşi reacţia ei fusese elocventă.
– Poate că ea a vrut să spună că o ai mică în comparaţie cu fostul ei …
– Nu! Ştiu exact ce a vrut să spună. Am văzut şi eu filme porno şi mi-a zis şi Stephanie, ceva de genul ăsta …
Mda. Părea destul de clar. Trebuia să-mi petrec din nou următoarele 28 de zile cu ochii pe un pacient depresiv. Am încercat să arunc nişte fumigene:
– Uite, Julien, şi japonezii o au mică, şi nu îşi fac hara-kiri … Sau, cel puţin, nu îşi fac din cauza asta. Ce-ar fi să-ţi cauţi o gagică asiatică?! Ele nu sunt aşa de pretenţioase cu dimensiunile … Intri pe un site de agaţament, mă rog, socializare, şi cauţi tipe din Thailanda, Filipine, Japonia …

Rossana
Peste cîteva zile, Julien m-a anunţat că a început o corespondenţă fierbinte cu o domnişoară de 19 ani din Tokio, al cărei nick-name, Rossana, m-a cam surprins. Poza ei de profil arăta o gagică râzând în hohote, cu ochii închişi si gura până la urechi. Nu avea piercing pe amigdale, ceea ce mi s-a părut un lucru pozitiv, ci doar 3-4 inele într-una din sprâncene. Pe scurt, genul de foto cu care poţi primi circa 50 de invitaţii de prietenie pe zi. Rossana nu vorbea engleza, dar folosea cu mare dibăcie google-translate, traducând orice text din engleză în portugheză, limbă pe care o vorbea fluent, întrucât, pricepuse Julien, făcuse şcoala generală în Sao Paolo, unde tatăl ei lucra pentru o companie braziliană. După alte câteva zile, Julien, cucerit iremediabil, începuse să-i scrie în franceză, traducând apoi textul în engleză cu google-translate, ca să-i lase ei plăcerea de a-l traduce din engleză în portugheză. I-am sugerat măcar să traducă direct din franceză în portugheză, dar nici nu a vrut să audă, oricine cunoaşte că translatorul englez-portughez merge mai bine decât cel francez-portughez, ce ştiu eu! Toată povestea asta s-a umflat precum cozonacul până intr-o sâmbătă seara, când Julien mi-a spus că îşi rezervă un bilet de avion Toulouse – Paris – Tokio. Mi-a luat o jumătate de oră să-l conving să lase un marinar angolez să se uite pe textele scrise de Rossana în portugheză, poate s-a strecurat vreo eroare de traducere. Nu contest performanţele abracadabrante ale translate.google, dar, după ce te frigi cu ciorba la Bruxelles, nu te îmbarci pentru Japonia fără să sufli în iaurt.

S-a oferit să ne ajute Ruffino Massala Simba, un marinar de la graniţa Angolei cu Zairul, care vorbea şi portugheză şi franceză.

Astfel, am tras concluzia că google translator e ca un fel de Radio Erevan. În sensul că tatăl Rossanei lucra pentru o firmă braziliană, dar la filiala din Tokio, nu la sediul din Sao Paolo. Iar Rossana locuia la Tokio, dar era de fapt braziliancă get-beget, va să zică nu se încadra…

Pe Julien l-am trecut din nou pe Xanax, de 0.5 mg …

– final –