Dr. Ionuţ Şendroiu

– Ai numărul ei de telefon?
Julien privea absent două fetiţe cu coafură afro, care se jucau cu o păpușă albă, aproape cheală, lângă stiva de navete de cola sprijinită de zidul cârciumii. Aeroportul din Luanda era în reconstrucţie, în vederea apropiatului campionat african de fotbal, care urma să înceapă luna următoare, aşa că a trebuit să mergem pe una din străduţele de vizavi, în căutarea unui bar în care să bem o cafea.

Aeroportul „Quatro De Fevereiro” din Luanda nu este situat undeva în afara orașului, precum aeroporturile din Europa, ci este situat chiar în Luanda, într-un cartier. Probabil că luandezii care își potrivesc ceasul după cursa de Frankfurt se află într-o polemică permanentă cu cei care și-l potrivesc după aterizarea Ethiopian Airlines. Cum ieși din aeroport, ajungi pe o strada obișnuită, cu frizerie, cârciuma, rufe întinse la balcoane și butic cu de toate, inclusiv cu cetăţeni stând pe trotuar, sub umbrela din faţa buticului, la o bere. Diferenţa e că, în loc de seminţe, ei ronţăie un fel de alune prăjite într-un amestec de sare, zahăr, piper și chilli. Dacă berea angoleză ţi se pare nașpa, după 3-4 alune din astea, începe să ţi se pară insuficientă.
– Al cui telefon? întrebă Julien, într-un final, cu o jumătate de gură.
– Al lui Monique, evident!
Era din ce în ce mai clar că deşi nici nu apucasem să ajung pe navă, aveam deja un pacient. Unul francez, în plină criză depresivă, visul oricărui medic, de la Hippocrates, încoace.
– Julien! Încearcă în plm să te aduni! Nu eşti „fucked up completelly”, termină cu prostiile. Cel puţin, nu ești încă. „Fucked up completelly” o sa fii de-adevăratelea mâine, când o să ieși din tură și o să te simţi singur ca un rahat în mijlocul oceanului, dacă nu o să ai pe cineva cu care să vorbești la telefon. Evident, poţi să-i suni pe băieţii de la bunjee jumping, doar că ei nu te vor mai putea ajuta prea mult. Deci: ai nenorocitul ăla de număr al lui Monique, sau nu?!
– Mie mi-ar plăcea să o sun pe Stephanie, răspunse el, suflând un șir de cerculeţe de fum de ţigară.
Am comandat încă două cafele, deși aș fi vrut să comand o perfuzie cu creier, pentru Julien. În bomba în care intrasem erau fix 5 cești, toate, așa că barmaniţa a venit, ne-a luat ceștile de pe masă și le-a scufundat într-o găleată cu apă în care plutea un strat de spumă de detergent și niște farfurii mânjite cu resturi de omletă. Adevărul e că preferam un pacient cu diaree, sau chiar cu febră tifoidă, unuia cu depresie după papucii oferiţi de amorul vieţii.
– Julien, dacă o suni pe Stephanie, e posibil ca pe fundal să îl auzi pe noul ei gagiu, cântând în baie, ceea ce bănuiesc că o să-ţi pice greu la stomac.
Barmaniţa a clătit scurt ceștile noastre de cafea, vorbind continuu la telefonul mobil, pe care îl ţinea între umărul stâng și ureche. Umărul ei cafeniu făcea un contrast incitant cu cercelul mare, bleu deschis, ce se asorta cu breteaua de la sutien, căzută strategic. Privirea lui Julien ţintea scrumiera.
– Leite? Barmaniţa ne-a adus cafelele, fâţâindu-și fundul înghesuit într-o fustă de blugi ultra mulată. Purta șlapi roz, iar degetele și glezna îi erau acoperite de praful ăla roșiatic, care apare peste tot în Luanda. Oraşul este construit pe o faleza de pământ roșu, ca un praf de cărămidă pisată, iar străzile sunt mai prost asfaltate decât în București. Francezul a tresărit și a aruncat o privire spre decolteul negresei, chestie care mi s-a părut un semn bun. Ceva de genul „Doamne, există oare decoltee după Stephanie?!” .
– Naô, obrigado, i-a zâmbit el cu un colţ de buză, apoi mi-a dat vestea bună: da, am numărul lui Monique!

A sunat-o în seara aia, de la mine, din infirmerie, și au vorbit 47 de minute. În a doua seară s-au decis să petreacă revelionul împreună, la Bruxelles, unde niște prieteni de-ai ei închiriaseră o vilă. În a treia seară, el rezervase deja biletele de avion Toulouse – Bruxelles pentru amândoi și putea vorbi liber timp de 10 minute, fără să pronunţe cuvântul Stephanie. Părea un caz rezolvat. După 4 săptămâni, când ne-am despărţit pe aeroportul din Frankfurt, Julien era capabil să râdă și chiar să spună poante.

Schimb de echipaj, 24 Ianuarie 2010. Aeroportul Charles De Gaulle, Paris, terminalul 2F.
Julien fuma pe o bancă în staţia Air France Bus. Era verde și privea asfaltul.
– Julien, cum a fost la revelion?!
– Dezastru!

(va urma)