Dr. Ionuţ Şendroiu

(Continuare din numerele trecute: Pacientul francez 1 , Pacientul francez 2 )

Cu gâturile răsucite după un grup de brunete care vorbeau în spaniolă, ne-am trezit în faţa porţilor de control. Mi-am luat tava şi am depus în ea portofelul, ceasul, paşaportul si biletul.

Julien m-a urmat cu aerul că se urcă în duba politiei. Dincolo de control, la poarta de îmbarcare, un şir de tipi cu mecle posomorâte îşi butonau febril telefoanele mobile. Ăsta era zborul nostru, fără dubii. I-am salutat din cap pe cei pe care îi cunoşteam, compunând un rânjet cât mai nepăsător. „How’s hanging, on, buddy?”. Cum dracu’ să atârne, când te aşteaptă 4 săptămâni de abstinenţă totală? După vreo două’j de zile în ritmul asta, ai ditamai erecţia şi dacă adie vântul. Deşi ştii că nu e decât nenorocita de briză.

Julien a prezentat boarding pass-ul ca pe un fel de scrumbie stricată. Părea că va vomita pe mâinile controloarei de la îmbarcări. Mă fascinează blondele astea ciolănoase din Frankfurt, care scanează biletele spre destinaţii gen Angola şi se ambiţionează să-şi menţină zâmbetul standard în timp ce controlează tichetele a 300 de inşi care miros a bere. Poate d’aia ajung să semene cu coifurile unor cavaleri teutoni. Sau, poate cavalerii teutoni şi-au creat design-ul coifului după zâmbetul domniţei blonde pe care o loveau cu damful bărbătesc de bere bună, germană, la întoarcerea din cruciadă.

Am plecat pe culoar în jos şi ne-am trezit în autobuzul care ne aştepta pe pistă. Dacă nu ar fi fost luminile aeroportului, ai fi zis că eşti într-un autobuz care duce schimbul de noapte la fabrică. Mirosul de aftershave, tutun si alcool ne-a zgâriat nările, amintindu-ne că, da, s-a isprăvit vacanţa.. „Ciao, Antonio!” „Bok, Milane!” „Hi, Jim”. Strângeri de mâini, fără chef. Înainte de decolarea spre câmpul petrolier, faimoşii offshore guys, cei care zguduie cârciumile din aeroporturi la întoarcerea acasă, arată ca nişte pisici plouate. Un ultim telefon spre gagică, în secunda în care vehiculul demarează spre avionul ce se lăfăie pe pistă ca o balenă albă, gata să-i înghită. „Ciao, bella, un ultimo bacio prima della partenza”. „Guten Abend, mein Schatz. Wir werden erst dann in 20 Minuten. Die voraussichtliche Ankunftszeit ist 06.30 Uhr in Luanda. Ich rufe dich zurück bei 07.15, nach der Kontrolle der Einwanderung.”. Giganticul Boeing 777-300, ne aştepta, rânjind în noapte, înconjurat de zecile de manipulatori care forfoteau pe lângă el ca nişte insecte fosforescente. „Hola, mi amor, te quiero mucho mucho mucho!”. Cisternele cu carburant se retrag, minuscule, pe sub aripile aeronavei. „Told yeah, baby! We’ve smashed the bastards! 2-0 away!!! Fucking magic, huh?”. „…deci faru’ dreapta, proiectoru’ şi aripa dreapta. Cum?! A sărit airbagu’??? Cum plm a sărit airbagu’??!!! Păi, ai zis ca mergeai încet!!! Hai, mă, iubi, dă-o’n morţii mă-sii!”. Se retrage si trenuleţul care a adus bagajele de cală. Băieţii îşi închid rând pe rând telefoanele şi le înghesuie prin buzunare.

Uşile autobuzului se deschid cu un zgomot surd şi … gata! Ferestrele avionului strălucesc deasupra noastră ca dinţii unui crocodil uriaş. Lumea coboară.

Faţa lui Julien s-a lungit precum ceasurile topite ale lui Dali. „I’m so fucked up …” îmi şopteşte cu o voce stinsă. Îl împing afară din autobuz şi ne infiltrăm în grupul de oameni care se bulucea spre scara de îmbarcare. Julien părea o fantomă.
(va urma)