Radu Pircă

Fiindcă e week-end, din păcate nu veţi avea parte de crime, de terorişti sau de porno cu bătrânele, ci de cultură. Înainte să puneţi jos laptopul şi să daţi drumul la televizor, vă avertizăm totuşi că e vorba de recenzia unei cărţi de istorie frumoase, cum ne place nouă, cu multe masacre. Nu, nu e istoria Vasluiului, ci “Martiri şi criminali” a lui Stuart Carroll, apărută anul trecut la Oxford University Press. Unde o găsiţi nu e problema noastră, chiar n-o să vă învăţăm acum să intraţi pe tot soiul de site-uri de piraterie.

Pe la 1600, familia de Guise, subiectul aceste cărţi, era văzută drept întruchiparea geniului malefic, cam cum sunt acum Blofeld, Doctor Doom sau Carlos Şacalul. Unuia dintre membrii familiei îi datorăm sensul actual al cuvântului “masacru”, care până atunci desemna un obiect din gospodărie (bănuiesc că e inutil să mai detaliez cum a căpătat cuvântul acest sens). Deşi de Guise apărau cauza catolică împotriva protestanţilor, chiar şi pentru papi asocierea cu ei era considerată un fel de “soluţie imorală”. Această legendă neagră a fost perpetuată, mai aproape de timpurile noastre, în romanele istorice ale lui Alexandre Dumas-tatăl şi dacă aţi citit romanele lui în copilărie, poate vă mai aduceţi aminte cât de tare îl uraţi pe Mayenne (un de Guise diin a treia generaţie) când urzea planuri diabolice pentru a-l ucide pe Chicot – dacă nu, staţi liniştiţi că le reeditează sigur anul ăsta un cotidian quality. Normal că o carte despre nişte oameni atât de ticăloşi nu putea decât să fie interesantă.

Majoritatea istoricilor din zilele noastre ar fi totuşi capabili să facă dintr-un asemenea subiect o plictiseală. Am citit de pildă o biografie a lui Churchill la care adormeai după două pagini, lucru explicabil dat fiind că eroul cărţii nu a văzut decât două războaie mondiale şi unul cu burii, deci nu aveai cum să scoţi ceva interesant din viaţa lui. Stuart Carrol reuşeşte în schimb să ia o temă mai degrabă obscură şi să scoată din ea şi o cronică de familie, şi un mini-roman poliţist cu un lunetist din secolul al XVII-lea, şi o tragedie istorică şi o poveste mondenă ale cărei personaje aduc toate cu Botezatu – în sensul că nu sunt deloc gay, doar le place să poarte haine de femeie şi să se înconjoare cu băieţi tineri şi frumoşi.

Singurul defect pe care i l-am găsit e că autorul, deşi scrie bine, e foarte dezlânat, iar capitolele nu prea se leagă între ele, fiecare spunând altă poveste despre diabolicii de Guise. Ai senzaţia că Stuart Carroll a lipit la un loc mai multe articole mai vechi ale lui cărora le-a adus minimele modificări necesare – de altfel, sunt convins că aşa a şi făcut, dat fiind că în felul acesta se scriu majoritatea cărţilor de istorie din ziua de azi. Dezavantajul e că deseori trebuie să mai citeşti ceva pe alături ca să înţelegi ce s-a întâmplat între două capitole şi cine sunt noile personaje care au apărut brusc. Practic, cam ca într-un roman postmodern, minus scenele de sex şi limbajul vulgar.

Merită însă să faceţi efortul, pentru că volumul lui Carroll este povestea adevărată a măriririi şi decăderii unei familii de genii malefice, suficient de bine scrisă pentru ca la sfârşit să-ţi pară rău de eroi (da, mor toţi – acţiunea se petrece în secolul al XVI-lea, ce vă aşteptaţi, să aibă acum 500 de ani?) Membrii familiei de Guise seamănă de altfel foarte bine cu personajele negative din filmele cu mafioţi: avem o văduvă severă şi zgârcită, care domneşte cu o mână de fier asupra clanului, un nepot gras şi nătărău, un frate bisexual şi, evident, un fel de Tony Soprano care-i împacă pe toţi atunci când nu comandă asasinate şi măceluri. Istoricul reuşeşte de altfel să-i facă să pară nişte indivizi raţionali, care masacrau doar la nevoie (dacă nu suneţi din Vaslui, oricum n-o să înţelegeţi cum vine treaba asta) şi care nici măcar fanatici religioşi nu erau – omorau cu un motiv serios, de pildă din plăcere, şi nu doar pentru că o băbuţă protestantă refuza să lingă icoanele.

Şi, ca să intraţi în atmosferă, v-am pus şi o melodie din epocă. A fost scrisă de Clement Janequin, compozitorul de curte al familiei, pentru a celebra apărarea oraşului Metz de către fiul cel mare al ducelui de Guise (acelaşi care a inventat şi masacrul). În anii 1550, melodia era un hit printre nobilii mai războinici, fiind ceva gen Rammstein.