Julius Constantinescu

Noi, românii, suntem poporul care produce cele mai multe mici genii de pe planetă. Nu suntem contemporani cu nici un Einstein român, dar am avut-o, în schimb, pe micuţa Picasso, îl mai avem pe micul Mozart şi în plus mai descoperim în fiecare an şi vreo trei de mici Eminescu (probabil, doi dintre ei sunt epigonii adevăratului mic Eminescu).

Din nefericire, cam pe la vârsta de 20 de ani, micile genii manifestă tendinţa naturală de a deveni funcţionari, instalatori sau coafeze (ceea ce explică, de altfel, şi faptul că nu suntem abonaţi permanenţi la Premiul Nobel, poate şi faptul că micuţa Picasso s-a oprit din creştere înainte să aflăm cum o cheamă în realitate). Asta pentru că, de regulă, marile genii nu se trag din micile genii, ci din nişte loaze pe care profesorii lor ar fi pariat mai degrabă că ajung fotbalişti sau taximetrişti (în caz că vă gândiţi să mă contraziceţi şi să-mi daţi exemplul cu Mozart, vă reamintesc faptul că visul omenirii nu sunt tocmai copiii psihotici şi bolnavi de maladii genetice).

Statistica arată că geniile nu sunt genii de mici. Lui Napoleon, de pildă, nu-i spunea nimeni “micul Hannibal”, ci “ăla micu’ al lui Bonaparte de la 3”; lui Eminescu i se spunea probabil Mişu, şi nu “micul Alecsandri”, iar lui Alarik nu-i spuneau niciodată copiii la şcoală “micul Attila” (bine, e drept că Alarik nici nu se prea omora cu şcoala). Şi nici Romei nu i s-a spus vreodată “micul Babilon” sau “mica Atena” (sau “micul Paris”, dacă vi se pare un exemplu mai potrivit).

Ca să luăm şi noi ceva, o idee foarte bună ar fi ca micilor genii din România să li se decerneze micul Premiul Nobel, care s-ar putea numi Nobelache (şi care, normal, ar trebui decernat de către mica Academie Suedeză). Aşa, poate ar lua şi Cărtărescu, micul nostru Marquez, un Nobel.