Julius Constantinescu

Ivan Stepanovici Ciuhaev, om cu o educaţie aleasă şi principii de viaţă dintre cele mai sănătoase, fu singurul membru al asociaţiei de locatari care se opuse reparării acoperişului, şubrezit serios de vânt şi de ploile căzute în ultima vreme. “Sigur e vreo manevră ticăloasă a administratorului. Nelegiuitul ăsta ar face orice să mai ciupească niscaiva bănuţi”, îşi spuse el şi refuză să plătească pentru reparaţie. Ceilalţi locatari socotiră că nu sunt proşti să plătească ei şi pentru Ivan Stepanovici, aşa că acoperişul nu se mai repară.

Luna noiembrie aduse noi ploi şi acoperişul se şubrezi şi mai mult. Apa intră în voie prin gaura căscată în izolaţie şi se infiltră în pereţii imobilului, dând naştere unei igrasii urât mirositoare. Ivan Stepanovici îl reclamă pe administrator în instanţă, acuzându-l de neglijenţă, şi ceru judecătorului să binevoiască a dispune ca pârâtul să-i plătească paguba. Instanţa nu binevoi, ba mai mult, îl obligă pe nefericitul Ivan Stepanovici să achite cheltuielile de judecată. Reclamantul denunţă corupţia care cuprinde ca o cangrenă sistemul judecătoresc şi, spre binele lui, fu târât afară din sală înainte ca judecătorul să-l acuze de sfidarea tribunalului şi să-l trimită la zdup.
În semn de protest, Ivan Stepanovici refuză să mai plătească vreun ban pentru cheltuielile de întreţinere şi acumulă datorii atât de mari, încât asociaţia se văzu nevoită să-l acţioneze în judecată. Asociaţia câştigă procesul şi apartamentul lui Ivan Stepanovici fu vândut pentru recuperarea datoriilor. Fostul locatar se văzu nevoit să se mute cu fiica sa şi cu ginerele.

Într-un timp destul de scurt, Ivan Stepanovici îşi asigură duşmănia întregului cartier, ceea ce dădu naştere la discuţii aprinse între fiica sa şi soţul acesteia, inginerul Sokoliov, discuţii care îl vizau în mod direct pe Ivan Stepanovici, mai precis situaţia sa locativă. În cele din urmă, inginerul Sokoliov retrase de la bancă 200 de ruble din micile sale economii şi îşi internă socrul într-un azil de bătrâni, unde însuşi directorul stabilimentului îi dădu soţiei sale asigurări că Ivan Stepanovici va primi cea mai bună îngrijire. Directorul mai adăugă şi faptul că bătrânii se simt mai bine în compania celor de o vârstă cu ei, aşa că nu avea de ce să regrete această hotărâre.
Ivan Stepanovici nu se simţea însă bine în compania nimănui, cu atât mai puţin în cea a celor de o vârstă cu el, despre care se ştie că sunt nişte oameni nesuferiţi şi cu deprinderi dintre cele mai urâte. Cu aceeaşi vigoare îi ura şi pe membrii personalului, pe tinerii care veneau în zilele de duminică prin intermediul programelor sociale de ajutorare a persoanelor vârstnice, pe popii care încercau să aducă un mic suport spiritual locatarilor azilului şi pe Vasili Feodorovici, un ţăran de prin împrejurimi care îi alimenta cu lemne de foc contra sumei de 40 de copeici stânjenul.

Ivan Stepanovici muri în mijlocul iernii, după ce într-o noapte geroasă lăsase pe furiş geamul deschis în speranţa că Mihail Nicolaevici, care avea o stare de sănătate precară, se va îmbolnăvi şi va crăpa, scutindu-l în felul ăsta pentru totdeauna de flecăreala lui. Pneumonia îl ocoli însă pe Mihail Nicolaevici şi îl răpuse în câteva zile pe Ivan Stepanovici, spre bucuria întregului stabiliment.
Din motive dubioase, Ivan Stepanovici nu fu primit în Rai, iar sfântul Petru îl expedie fără multă vorbă în Iad. Acolo, primi un rând de efecte şi însărcinarea să ardă, alături de alţi păcătoşi, într-un cazan sub presiune care producea apă caldă pentru virtuoşii din Rai ce doreau să se îmbăieze.

După câteva zile, păcătoşii care ardeau pentru a produce apă caldă se prezentară, cu permisiunea dracului supraveghetor, în faţa lui Scaraoţchi, somându-l să-l ia pe Ivan Stepanovici de acolo. Ei arătară, în mod just, că au fost osândiţi la focul gheenei şi că nu sunt nicidecum nevoiţi să-l suporte şi pe Ivan Stepanovici. Scaraoţchi fu nevoit să le dea dreptate şi îl trimise înapoi la Dumnezeu, însoţit de un bilet care cuprindea în el o ironie muşcătoare: “Tu i-ai făcut, acum descurcă-te”.

Dumnezeu se scărpină în barbă şi trimise după sfântul Petru. “Ce facem cu ăsta?”, întrebă Atoateştiutorul. Apoi aminti că nu e primul caz de acest fel cu care se confuntă, deplânse faptul că e înconjurat numai de incompetenţi şi îi ceru lui Petru să găsească o soluţie definitivă la această problemă. Dimineaţă, sfântul Petru se prezentă în faţa lui Dumnezeu însoţit de sfântul Andrei. “Doamne”, zise Petru, “cred că am găsit un loc potrivit în care să-i trimitem pe ăştia. Să vă spună şi sfântul Andrei, el a fost acolo şi a văzut totul”.

A doua zi, la maternitatea Giuleşti din Bucureşti, doamna Mioara dădu naştere unui băieţel de trei kile două sute, frumos şi rumen în obraji. De bucurie, tac-su intră în prima cârciumă şi bău alocaţia copilului pe următorii doi ani.