Julius Constantinescu

Se întâmplă ceva ciudat. Vecina se îndrăgosteşte nebuneşte. Singur acasă. Cezar, Octavian si Julică.

De două săptămâni, se întâmplă ceva ciudat: e linişte. Fac duş şi nu se întâmplă nimic, pereţii nu mai bubuie; afişele din bloc au dispărut fără urmă, vin prieteni la mine în vizită şi nu urlă nimeni, ascult muzică noaptea şi nu trezesc pe nimeni. Nu mă las păcălit, ştiu că e o capcană.

La administraţie, plătesc întreţinerea. În faţa mea, un domn care arată decent. “Noul dumneavoastră vecin”, îmi zice administratorul. “Hait, a murit baba de la 3”, gândesc. “Cu dânsul n-o să mai aveţi probleme”, continuă administratorul, şi zâmbeşte. Nu înţeleg. “Păi s-au mutat ăia de deasupra”. Vestea îmi taie picioarele, mă aşez pe un scaun: “Povestiţi-mi”. “Aaa, păi ştiţi că ea era nebună”. “Şi el”, zic. “Da, dar ea avea acte. Mergea de două ori pe an la tratament, la un balamuc. Acolo l-a cunoscut pe unu’, alt nebun, şi s-a îndrăgostit de el”. U-uu, s-a îndrăgostit nebuneşte! Doamne-ajută! “Aşa. Păi ăla e din Tîrgu-Mureş, nebuna s-a întors acasă, a vândut apartamentul – era pe numele ei – şi s-a mutat în Ardeal, cu ăla”. “Şi bărba-su?”. “Nu ştiu cum s-au înţeles, dar ea a vândut şi el s-a mutat la maică-sa, tot prin Bucureşti”. “În alt cartier, sper”. “Undeva prin Rahova”.

Doamne, cât iubesc poveştile de dragoste! (deşi, dacă l-ar fi citit pe Shakespeare, putea ieşi chiar mai bine).

Euforia asta m-a ţinut până acasă. S-a risipit imediat ce am intrat pe uşă, lăsând loc unui sentiment greu de definit. Stăteam în fotoliu, fumam şi mă uitam în gol pradă reveriilor, asemeni lui Cezar când a primit capul lui Pompei, sau asemeni lui Octavian când a aflat că nefericitul Antoniu s-a sinucis. Am scuturat din cap decis să alung aceste gânduri negre şi am dat muzica la maximum; după două minute, ştiind că idiotul nu mai e acolo să se dea cu capul de pereţi, am realizat că, de fapt, mă deranjează muzica tare. Am făcut duş, am lăsat apa să curgă în neştire, dar nu m-am simţit mai bine. Seara, m-am uitat la un meci şi am urlat îngrozitor, dar n-am avut nici o satisfacţie. Am oprit sonorul televizorului şi am tras cu urechea: noul meu vecin se uita şi el la meci.

Dispariţia unui duşman te poate lăsa uneori mai singur decât pierderea unui prieten.

Undeva, în cartierul Rahova, sunt sigur că cineva suferă la fel de mult ca mine. Nu vreau, totuşi, să mă amăgesc: într-o zi va cunoaşte un alt vecin şi atunci mă va uita complet.