Julius Constantinescu

Într-o zi, dă buzna peste mine pe messenger un amic: “Mă, sunt amărât maxim”. “Păi ce-ai păţit?”. “Mă, am fost azi la una şi n-am făcut nimic”. “Lasă, mă”, zic, “se mai întâmplă. Eşti într-o formă mai slabă”. “Nu, mă, sunt doar prost”, zice amicul. Încerc să-l consolez spunându-i că nu el singurul prost din lume şi-l las să se descarce, că-l simţeam cu inima grea. “Bă”, zice amicul, “de trei săptămâni o vrăjeam. Azi trebuia să mergem în parc, să ne plimbăm. Ajung în parc şi mă sună, că cică e cam frig şi mai bine să urc sus la ea”. “Deci ai scăpat singur pe poartă…”, zic. “Da, mă. M-am dus la ea şi ce crezi c-am făcut?”. “Ce?”. “Am jucat scrabble toată seara…”. “Mă, da’ chiar că eşti tâmpit… Dacă-ţi plac intelectualele, asta e, n-am ce să-ţi fac…”.

După care, ca să se dea mare cu cât e de prost, îmi trimite şi-o poză a tipei care seduce bărbaţi ca să joace scrabble cu ei: e ceea ce noi, intelectualii fini, numim o “bunăciune” (sincer, aş fi citit şi io un pic de Beckett cu ea). Cădem de acord că e un bou irecuperabil, dar amicul tot nu e mulţumit: “Poate crezi că e singura… stai să-ţi mai arăt”. Si-mi trimite poza unei alte femei superbe, pe care am vag senzaţia că o ştiu de undeva. Amicul îmi confirmă că da, am mai văzut-o: face o emisiune la un post de televiziune. Mi se pare greu de crezut că un tip ca el scăpase în poziţie de unu la unu cu aşa o femeie, pe care am impresia că n-o poţi impresiona plimbând-o cu autobuzul şi recitându-i din Yeats. Dar, cum nimic nu e imposibil (dovadă că există femei care ies chiar şi cu mine), îl ascult. “Băi, o ştiu de multă vreme. S-a despărţit la un moment dat de gagică-su şi avea nevoie de un umăr pe care să plângă. Îţi dai seama că m-am oferit, ştii că sunt un tip sensibil. Într-o vineri seara, venise momentul, trebuia să mă duc s-o iau. Bă, exact în seara aia s-a împăcat cu ăla!”.

Încă vreo oră, amicul mi-a trimis pe messenger o mulţime de poze cu bunăciuni pe care le-a ratat de puţin: o blondă superbă, care se îmbolnăvise de hepatită exact când era gata să cedeze, o roşcată voluptoasă pe care-o plimbase prin toate parcurile din Bucureşti, dar care s-a mutat cu serviciul în Timişoara înainte să i se dăruiască, câteva femei cu care nu şi-a ales în mod corect ziua, una al cărei bărbat se întorsese din delegaţie mai devreme şi o tipă bună cu spume, cu care ieşise să-şi plimbe câinele, dar, exact în momentul în care încercau ceva mai deosebit, javra idioată îşi înfipsese colţii în coapsa ei sidefie.

Omul avea una dintre cele mai impresionante colecţii de gagici ratate pe care le poate avea un bărbat, chestie care-l umplea de o mândrie fără margini: “Ei, ai văzut? Acum recunoşti că sunt prost?”. În faţa evidenţei, n-am mai putut nega adevărul: “De bubui”.