Dr. Ionuţ Şendroiu

Să zicem că o persoană educată în spiritul UE, ca de exemplu baroneasa Emma, ar merge undeva la ţară în eterna şi fascinanta noastră patrie. Şi să mai zicem că, din curiozitate sau din lipsă de inspiraţie, ar ridica în braţe un sugar din partea locului.
Cum credeţi că ar reacţiona tanti Emma, dacă sugarul cu pricina ar trimite către nările dumneaei, printr-o rîgîitură inocentă, un gospodăresc damf de usturoi? Probabil că i-ar cădea faţa.
La fel am reacţionat şi eu în chiar prima săptămînă de muncă la un dispensar comunal cînd, încercînd să examinez amigdalele unui bebeluş de 4 (patru!) luni, am primit în nas un damf de cîrnaţi. Iniţial am crezut că damful provine de la mămica sugarului. După ce m-am lămurit (discret) că respectiva doamnă emana doar un iz de viceroy şi ceapă, m-am gîndit că izbitorul miros vine de la hăinuţele sugarului, întinse probabil la uscat deasupra plitei de gătit. Am verificat olfactiv (la fel de discret) hăinuţele. Miroseau a cu totul altceva (a zacuscă, cred).

Realitatea se arăta crudă şi surprinzătoare: damful venea nonşalant exact din gîtlejul bebeluşului. Care avea la ora aia, repet, patru luni! Am întrebat-o pe mamă dacă îl alimentează sau nu la sîn. “Da, domn’ doftor, cum să nu, am lapte ca lumea, nici nu poate ăsta mic să bea lapte cît am eu!” Avea, într-adevăr tricoul pătat cu lapte în dreptul mameloanelor – era genul care, deşi alăpta, nu purta nici sutien şi nici tampoane absorbante pentru mameloane. Atunci, de unde dracu’ să aibă sugarul damf de cîrnaţi? Că nici dinţi nu avea. M-am decis pînă la urmă s-o las moartă şi să zic că mi s-a părut. Am luat alt apăsător de limbă, hotărît să continuu consultaţia. Nu se putea, bre, ăla mic trăsnea a cîrnaţi de-mi aburea ochelarii.
Am întrebat-o timid pe mămică dacă a început cumva să-i dea bebeluşului şi altceva decît lapte de la sîn, cum ar fi, de exemplu, cereale. Mă gîndisem că a ţinut cerealele solubile ale sugarului în cămară, printre şunci afumate şi cîrnaţi şi “au prins miros”. Idiot scenariu, recunosc, dar nu-mi trecea prin cap nici o explicaţie rezonabilă. Evident, femeia a scuturat din cap ca acuzată de delapidare: “nu, domn’ doftor, vai de mine, cum să dau io aşa ceva la copil, io sînt femeie simplă, de la ţară”. Apoi a zis-o: “îi dau mîncare ca lumea, să crească mare. Uite, acu’, pînă să viu aci, i-am dat nişte cîrnaţi.” Mi-a căzut nu numai faţa, ci şi stetoscopul. “Păi cum vă închipuiţi, doamnă, că poate el să digere cîrnaţi? Nu vedeţi că nici măcar nu are dinţi, să-i mestece?”

Răspunsul mamei a dat foc la toate tratatele de pediatrie referitoare la alimentaţia sugarului: “Domn’ doftor, oi fi io de la ţară, da’ nu sînt proastă! Îi mestec io în gură cîrnatu’ pîn’ se face ca o pastă şi i-l bag dup’aia pă gît, cu o linguriţă. Da’ să ştiţi că linguriţa o spăl bine înainte!”.

P.S. Sugarul respectiv trăieşte, are cîţiva ani acum şi e destul de viguros pentru vîrsta lui. Cu toate acestea, nu vă recomand să încercaţi aşa ceva acasă.