Poetul şi pulpele rozalii
Julius Constantinescu
Pe la douăsprezece noaptea, ies anevoie din cîrciuma “Bolta Rece”, tîrîndu-l după mine pe marele poet M., unul dintre cei mai importanţi poeţi ai generaţiei ’80. Scările pe care trebuie să le urc mi-ar da de furcă şi dacă aş fi singur; acum însă îmi revine nobila misiune să-l car în spate pe acest titan al literelor, a cărui operă se studiază la Universitate. Ajung în stradă năuc, în timp ce poetul declamă cîteva versuri închinate unor gingaşe domniţe care băuseră toată seara vodcă la o masă alăturată, se îmbătaseră crunt, iar una dintre ele se împiedicase cînd ieşise de la baie şi se întinsese cît era de lată pe podea.
Aerul proaspăt de afară îl înviorează pe poet, care părăseşte pentru moment tărîmul poeziei în favoarea unor chestiuni mai lumeşti: îşi aduce aminte că fusese invitat la nu ştiu ce chef. “Băi, mergem la chef!”, decretează poetul. “Încotro-i Gheorghieniul?”.
Am sarcină precisă de la nevastă-sa să-l duc acasă, aşa că îl iau uşor pe după umăr şi-l conduc încotro vreau – nu-i spun că nu mergem la chef, ca să mă bucur de linişte pînă se prinde singur. Mersul pe jos îi face bine poetului – în dreptul tribunalului îi revine simţul orientării şi dă s-o ia în dreapta, spre cartierul Gheorghieni. Îi barez drumul şi îl împing înainte; nu mă poate dovedi prin forţa fizică, aşa că încearcă să mă convingă: “Mă, nu fi prost. Mergem la femei. Ne aşteaptă sîni de catifea şi pulpe rozalii!”. “Optzecistule, fi-ţi-ar femeile ale dracu’, treci acasă”, zic, şi încerc să-l iau pe sus. Poetul simte pericolul şi se agaţă disperat cu mîinile de colţul tribunalului; corpul e în întregime pe strada care merge spre el, iar capul după colţ, privind în direcţia cartierului Gheorghieni. Îl trag fără milă de mijloc, încercînd să-i descleştez mîinile de pe clădirea tribunalului, în timp ce poetul geme: “Vrei să mă duci acasă, porcule!”
Reuşesc să-l dezlipesc de pe tribunal şi să-l pun pe drumul cel bun. Se opreşte din cînd în cînd, îşi aduce aminte de pulpele rozalii care încă îl aşteaptă şi suspină; în fine, las menajamentele deoparte, îl iau de guler şi-l tîrăsc literalmente pînă acasă.
Intrăm în bucătărie şi găsim masa pusă. Optzecistul se împiedică de un scaun şi se prăvăleşte ca un sac de cartofi pe podea, răsturnînd în cădere un borcan imens de murături; borcanul se rostogoleşte prin încăpere, zdrăngănind prelung, şi se opreşte în piciorul unei mese. De dincolo se aude mişcare, iar eu şi poetul înlemnim de groază. Peste cîteva clipe, din uşă ne măsoară nevasta poetului. Îmi fac socoteala că, totuşi, sînt eroul pozitiv: doar l-am adus acasă pe bărba-su. Dau un “săru’mîna” servil şi zîmbesc tîmp. Poetul se dezmeticeşte mai repede, sare ca un arc şi spune fără să clipească: “No, am venit. Porcu’ ăsta de Jul voia să mă ducă la nu ştiu ce chef, da’ l-am convins să vină aci, să mănînce ceva şi să se culce”.
Asa-ti trebuie daca l-ai lasat fara pulpite…..
Nici o fapta buna nu rămâne nepedepsită 🙂
Foarte tare intimplarea.
Asta imi aduce aminte de replica dintr-o povestire a unui umorist ceh: “…domnul administrator era nitelus cu chef, dar vechilul era beat ca un porc!…”
Good one :))
Ale tineretii valuri. Macar s-a scos elegant!
:)))) buuun. Cum a ramas relatia dintre tine si stimata sotie de poet:))
mi se pare incredibil ca in locul unui chef cu “pulpe rozalii si sini de catifea” sa alegi un borcan de muraturi!
rushine, julius!!!
prietenul la nevoie se cunoaste nu?
Asta a fost din secretele pastrarii unei casnicii fericite, nu?
Frumos scris. Are un iz de Hasek, dar e fain. Era interesant de descris mai larg lupta poetului cu peretele tribunalului si cu “vocea ratiunii”. Asteptam??
Porcu` asta..unde e intelegerea aia intre barbati? :D:))
Bestiala incheierea!!! 😀
Sa inteleg ca tu nu te afumasei doar pentru ca aveai intelegere cu nevasta sa il duci acasa? Sau ti-e frica de sciatica beata?
Maestre, ai facut o fapta buna! Ai scapat un prieten de la bataie:))
multumex 🙂
pentru Arbait: Imi aduc si eu aminte de schita.(“domnul administrator era nitelus cu chef, dar vechilul era beat ca un porc”) mi e pare ca am citit-o intr-un almahan al umorului. Mi-ati putea, spune, va rog, numele autorului?(J. Hasek, cumva) Multumesc.
pentru paulus: Hasek
Pentru cei care nu stiu schita: Administratorul mosiei si vechilul erau tovarasi de betii crunte, in timpul carora faceau scandal, glume proaste, etc. Cind ajungeau in fata tribunalului local, administratorul scapa usor caci martorii declarau: “Domnul administrator era nitelus cu chef, dar vechilul era beat ca un porc”, asta din respect pentru domnul administrator 😉
Acuma, la o alta betie strasnica, astia doi se baga in pielea goala in fintina arteziana din comuna, numai ca de data asta sunt saltati de jandarmi, nu de politaiul local, si sunt dusi la judecata la tribunalul judetean, cum ar veni.
Martorii, ca de obicei, “Domnul administrator era nitelus cu chef, dar vechilul era beat ca un porc”, iar judecatorul hotaraste:
2 saptamini de puscarie pentru administrator si mustrare pentru vechil.
La care administratorul, cu lacrimi in ochi: “Domnule judecator, si eu eram beat ca un porc!”
Pentru Arbait: Multumesc pentru amabilitate si efort, stimate Arbait. Va doresc o zi fara vechili, administratori sau fantani arteziene!:)
julian, mamica
nu mai recicla atat, stim ca esti implicat social pana peste cap:)
Superba incheierea :)) , chiar foarte reusita
Vai săracii, vai săracii alcoolici,
cum nu le spune lor nimeni o vorbă bună!
Dar mai ales, mai ales dimineaţa cînd merg clătinîndu-se pe lîngă ziduri
şi uneori cad în genunchi şi-s ca nişte litere
scrise de un şcolar stîngaci.
Numai Dumnezeu, în marea Lui bunătate, apropie de ei o cîrciună,
căci pentru El e uşor, ca pentru un copil
ce împinge cu degetul o cutie cu chibrituri. Şi
numai ce ajung la capătul străzii şi de după colţ,
de unde înainte nimic nu era, zup, ca un iepure
le sare cîrciuma în faţă şi se opreşte pe loc.
Atunci o lumină feciorelnică le sclipeşte în ochi
şi transpiră cumplit de atîta fericire.
Şi pînă la amiază oraşu-i ca purpura.
Pînă la amiază de trei ori se face toamnă, de trei ori se face primăvară,
de trei ori pleacă şi vin păsările din ţările calde.
Iar ei vorbesc şi vorbesc, despre viaţă. Despre viaţă,
aşa, în general, chiar şi alcoolicii tineri se exprimă cu o caldă
responsabilitate
şi dacă se mai bîlbîie şi se mai poticnesc
nu-i din cauză că ar expune idei teribil de profunde,
ci pentru că inspiraţi de tinereţe
ei reuşesc să spună lucruri cu adevărat emoţionante.
Dar, Dumnezeu, în marea Lui Bunătate, nu se opreşte aici.
Imediat face cu degetul o gaură în peretele Raiului
şi îi invită pe alcoolici să privească.
Şi chiar dacă din cauza tremuratului nu reuşesc să vadă decît un petec de iarbă,
tot e ceva peste fire.
Pînă cînd se scoală unul şi strică totul. Şi zice:
“În curînd, în curînd va veni seara,
atunci ne vom odihni şi vom afla împăcare multă!”
Atunci unul după altul se scoală de la mese,
îşi şterg buzele umede cu batista,
şi le este foarte, foarte ruşine.
[…] ţi-a plăcut acest poem, urmăreşte-l pe poet şi la ieşirea din bibliotecă: Poetul şi pulpele rozalii O ultimă prostie uitată într-un colţ pe […]
[…] Poetul şi pulpele rozalii […]
[…] și: Poetul și pulpele rozalii var addthis_config = […]