By J₁₀U₁L₁I₁C₁A₁

Prin ’93-’94, mă lovise damblaua cu scrabble-ul. Umblam prin oraş cu un joc de scrabble în geantă, pe care-l scoteam oriunde era posibil să găsesc muşterii: la Croco, în cofetăria “Arizona”, la coada calului lui Matei Corvin şi în cîrciuma “Mexicul în flăcări”. Ţin minte că odată m-am dus la pădure cu nişte oameni şi nu m-am putut abţine nici acolo: “Haideţi, bă, să vă fac un scrabble”. În faţa unei propuneri atît de ispititoare, oamenii au cedat pînă la urmă, doar că, fiind lipsit de orice urmă de delicateţe, i-am bătut de i-am ascultat cu urechea (la scrabble nu trebuie neapărat să ştii foarte multe cuvinte, dacă joci foarte mult ajungi să-ţi dezvolţi abilitatea de a valorifica la maximum literele cu punctaj mare). Degeaba am încercat să aflu ulterior cînd mai merg la pădure, că nu mi-au mai spus.

Ca sport complementar, dezlegam rebus. Lîngă jocul de scrabble, aveam întotdeauna la mine în geantă ultimul număr din “Flacăra Rebus”. Îl scoteam în Croco, scuipam în degete şi-l deschideam tacticos, după care încercam să aflu dacă a fost careva mai deştept ca mine şi a terminat careul lui Zgubea din pagina 24, că mie încă nu-mi ieşise colţul din dreapta jos. La scrabble toată gaşca era cam de acelaşi nivel, dar la rebus invidia era mare.

Într-o seară, eram la o teresă infectă şi pică Popanu, jucător de scrabble, rebusist şi machitor de top: “Bă, ăştia de la Universitatea Cluj au secţie de scrabble. Se întîlnesc în fiecare marţi seara, la 7”. Aşa că în prima zi de marţi, năvălim şi noi, amatorii, peste jucătorii profesionişti. Tipii se uită la noi uşor nedumeriţi (se pare că erau un fel de societate secretă, doar Popanu ştie cum i-a descoperit) şi ne invită la nişte partide amicale (de fapt, vroiau să ne testeze). După vreo două ore, distinşii membri ai secţiei de scrabble a Universităţii Cluj ne fixau cu nişte mutre plouate şi ne întrebau unde dracu’ am învăţat să jucăm, de i-am bătut în halul ăsta. “La coada calului lui Matei Corvin”, răspunde Popanu, şi ieşim mîndri, ca brazilienii ăia care au învăţat fotbal pe plajă şi acum le dau craci prin Europa unora care aveau adidaşi cînd erau mici.
Ulterior, Popanu a început să umble de nebun prin ţară şi să participe la etapele de campionat naţional – la prima lui participare, pare-mi-se, a ieşit între primii 10 jucători de scrabble din România. Eu m-am lăsat, dar întotdeauna m-am întrebat cum ar fi fost dacă aş fi devenit jucător profesionist de scrabble.

Probabil, aş fi fost putred de bogat şi aş fi putut avea orice ochelaristă de pe planetă. Aş fi electrizat sălile de lectură, iar bibliotecarele, corectoarele de la ziare şi studentele de la Litere ar fi leşinat pe rupte. M-ar fi recunoscut lumea pe stradă: “Extraordinar! Ăsta nu-i Julius Constantinescu, celebrul jucător de scrabble?”, mi-ar fi cerut autografe şi m-ar fi rugat să fac o poză cu ei. Iar cînd ar fi văzut litera “Z” pe undeva, lumea nu s-ar fi gîndit la Zorro, ci la mine.