Grătaru’ lu’ Dinescu |
Julius Constantinescu
Pe vremea când lucram la Dinescu, trăiam o chestie oarecum paradoxală: deşi mă confruntam cu o veşnică lipsă de bani, eram mai mereu ghiftuit. Salariul, e drept, era cam la fel de lunar ca apariţia revistei “Plai cu boi”; în schimb, nicăieri nu se mânca şi se bea mai bine ca în redacţia revistei “Aspirina Săracului”.
Nu ştiu de când data obiceiul meselor în comun la “Aspirina Sărăcului”, însă, când am ajuns eu acolo, grătarul era o instituţie ce impunea infinit mai mult respect decât, de pildă, deadline-ul la tipografie. În fiecare după-amiază, berbecuţi grăsunei, cotlete imense de porc şi bancuri întregi de peşte sfărâiau pe grătarul din curte, răspândind un miros îmbietor şi făcându-i pe angajaţii firmelor de prin împrejurimi să regrete că nu lucrează şi ei la Dinescu (la rândul nostru, şi noi regretam că nu lucrăm la alţi patroni în zilele de salariu, când foşnetul de bani care se auzea din vecini ne scotea din minţi).
Cu toate că Dinescu ne lăsa bani de mâncare, ne confruntam cu o problemă de natură tehnică: banii nu ajungeau şi pentru cărbuni sau lemne de foc. Prin urmare, primele care au dispărut din redacţie au fost scaunele rupte, jertfite pe altarul burdihanelor domnilor redactori. Au urmat mesele şchioape, birourile cu blatul scorojit şi dulapurile fără rafturi; în scurt timp, din mobila stricată nu mai rămăsese decât amintirea unor mese bogate în colesterol, stropite din belşug cu Gălbioară de Potelu. Momentul delicat al dispariţiei mobilierului stricat a fost depăşit atunci când am descoperit că mobila încă bună arde la fel de bine ca cea stricată. Astfel, biblioteci ce adăpostiseră capodopere ale literaturii româneşti şi universale şi-au găsit un sfârşit nedemn perpelind copănele de pui (cărţile au supravieţuit, deoarece hârtia are o putere calorică redusă, ce o face improprie grătarului), băncile de lemn ce zăceau aruncate sub scară au dispărut şi ele mistuite de flăcări, iar orice masă ce nu beneficia de protecţia unui redactor se afla într-un pericol permanent, putând să devină oricând următoarea victimă. Iar dacă Mircea Dinescu n-ar fi sistat, la un moment dat, şi banii de mâncare (nu reuşise să vândă pentru a zecea oară “Aspirina Săracului” şi nu relansase pentru a opta oară, cu acelaşi succes, revista “Plai cu boi”), probabil că am fi băgat pe foc până şi scaunele de sub noi, uşile şi tocurile ferestrelor.
În momentul în care grătarul şi-a dat obştescul sfârşit, coeziunea redacţiei s-a dus dracului, redactorii apucând-o care încotro. Din mesele vesele de altădată n-a mai rămas decât un morman de cenuşă, un vestigiu pe care arheologii secolelor viitoare îl vor interpreta, să sperăm, în mod corect: “La începutul mileniului nostru, redactorii revistei “Aspirina Săracului” descoperiseră prepararea mâncării cu ajutorul focului. Consumul susţinut de carne friptă a condus la dezvoltarea creierului într-o aşa măsură, încât, în scurt timp, nici unul nu mai lucra la Dinescu“.
Twitter
Facebook
JULIUS
Rushenne
Cms
Adriana Popescu
sebra
7 Aprilie 2009 la 2:53 pm
Articolul in sine nu ar fi fost neaparat un motiv, dar cu fix ultumul cuvant, am impresia ca ti-ai mai facut un dusman…
7 Aprilie 2009 la 4:05 pm
Aspirina saracului a saracit…ba esti genial de unde le scoti frate ?
7 Aprilie 2009 la 5:07 pm
[...] Grătaru’ lu’ Dinescu, scris de Julius pe Daily Cotcodac [...]
7 Aprilie 2009 la 7:03 pm
Haha, v-a facut mosierul! Asa se fac banii, Julica, invata de la nea Dinescu…
7 Aprilie 2009 la 7:24 pm
Chestia asta chiar e pe bune?
7 Aprilie 2009 la 8:35 pm
@B.E.: tu ce crezi?
7 Aprilie 2009 la 9:28 pm
1. Mi-e foame!
2. Sunt la dieta!
3. Cu siguranta gratarele alea au legat prietenii si aduc mereu amintiri frumoase
Ori ba?
8 Aprilie 2009 la 8:29 am
genial ca de obicei cu ultima fraza
))
8 Aprilie 2009 la 11:52 am
Ah, viata de ziarist!…
Pastorel ar fi salivat citind articolul asta. Prea tare! (cum se zice acum)…
8 Aprilie 2009 la 1:45 pm
Ceea ce demonstreaza ca oamenii indopati cu gratarele sunt mai haiosi. Pe bune, erau unele rubrici in “Aspirina” pe care le adoram. Abia asteptam sa apara. Catavencu nu imi placea asa tare.
8 Aprilie 2009 la 8:46 pm
Draga Julica,poate nu stiai dar se pare ca lipsurile duc pe culmi creatia literara.Shakespeare se pare ca nu putea scrie bine daca nu era inchis si infometat,lucru pe care editorul lui,om milos,cu gandul la generatiile urmatoare,il facea ades.Poate ca si Dinescu,om invatat,se gandea tot la asta(de aia nu va dadea banii)dar si mai milos(deh,poet)va dadea totusi de mancare.
9 Aprilie 2009 la 12:07 pm
Povestirea ta imia duce aminte de cele 9 luni petrecute acum vreo 4 ani la o firam de vanzari piese. Si acum imi aduc ainte ca placerea cu care savuram berile si gratarele facute din spaga sau din vanzarea vreunei piese refuzate, nu poate fi egalat cu nimic. Si totusi dorinta de trai totsui decent si “gandurile de viitor” ne-au acut pe toti sa “zburam”. Insa atunci am inteles ceva:
FERICIREA EXTREMA ARE UN PRET, PE CARE SIGUR IL VEI PLATI, MAI DEVREME SAU MAI TARZIU!
29 Octombrie 2009 la 1:19 pm
[...] Citeste si Grătaru’ lu’ Dinescu [...]